Sclavia increderii

Cu vreo mie opt sute de ani in urma, probabil ca pe la sfarsitul secolului al II-lea, un sclav indisciplinat si cam poltron, pe nume Barbarius Philippus, a sters-o de la stapanul lui si s-a stabilit

Cu vreo mie opt sute de ani in urma, probabil ca pe la sfarsitul secolului al II-lea, un sclav indisciplinat si cam poltron, pe nume Barbarius Philippus, a sters-o de la stapanul lui si s-a stabilit taman la Roma. Destept, dar si cu tupeu, Philippus nu s-a multumit sa se cufunde, ca un evadat ce era, in anonimatul urbei, ci si-a depus candidatura la importanta functie de pretor. Si, culmea, a reusit sa fie ales. Daca noua, contemporanilor lui Viorel Lis, cazul ne poate parea banal, obisnuindu-ne ca impostura si politica sa convietuiasca armonios, trebuie sa spunem ca romanilor le-a cazut destul de greu cand au descoperit adevarul despre Philippus. Dar principala dilema pe care le-a creat-o situatia era sa decida ce se intampla cu actele juridice emise ori intocmite sub puterea falsului pretor. Dupa toate regulile dreptului, erau nule, dar anulabilitatea lor in masa ar fi perturbat grav stabilitatea raporturilor juridice, ceea ce era la fel de neconceput. Saptesprezece secole si jumatate mai tarziu, escrocheria lui Philippus avea sa fie reprodusa deliberat, in proportie de masa, cu justificare ideologica si la rang de politica de stat. Zeci si sute de mii de dezrobiti din lanturile exploatarii capitaliste au fost propulsati in functii mari si mici, cu plaivaz, stampila, bata sau pistol, fiind pusi sa exercite puterea, teroarea si oroarea noului aparat de stat. Folclorul s-a imbogatit cu noi cicluri de bancuri - despre deputatul Zaroni, despre ciobanii deveniti militieni etc. -, iar arhivele statului cu acte stralucind de analfabetism. Si, slava Domnului, erau destule acte, pentru ca, asa cum constata oripilat batranul taran din "Strainul", noii puternici se cazneau sa distruga "toata oranduiala". Iar zelul lor se concentra asupra temeliilor stabilitatii, distrugand proprietatea si respectul fata de ea. Dupa ce furia deposedarii si-a dovedit neputinta, pe molozul proprietatilor sfaramate au aparut restauratorii. Firea lucrurilor nefiind lipsita de umor, stradania reconstituirilor a fost facilitata, post-factum, tocmai de zelul celor ce au distrus. Logica acelora fiind sa nimiceasca oricum si orice, au facut-o neglijent, sfidator si cu indolenta functionareasca, etalandu-si indiferenta atat fata de soarta oamenilor, cat si fata de soarta hartiilor. Aveau sa profite victimele si urmasii victimelor, care s-au folosit in acesti ani tocmai de imperfectiunile actelor agramat si neglijent intocmite. Au aparut faimoasele, de acum, sintagme de "nationalizari cu titlu" si "fara titlu". Statul tranzitiei, confuz si incarcat de reminiscente, a mers de-a-ndaratelea spre inainte. In zig-zagul legislatiei a aparut o categorie noua de frustrabili, cei care au incercat sa se supuna si legii, si tentatiei de a avea. Ei au dobandit corect fata de legea momentului, dar incorect fata de legea perena a inalienabilitatii dreptului de proprietate. Culpabil, statul incearca sa-i apere prin faimoasa formula a dobandirii "cu buna credinta". In jurul acestei formulari se pregatesc deja mai multe furtuni juridice. Specialistii in dreptul civil navalesc cu scolastica lor, bazata pe conotatia speciala a "bunei credinte" in cazurile de dobandire a proprietatii. Specialistii in drept constitutional arata acuzator cu degetul ca legiferarea scuzei "bunei credinte" nu poate opera retroactiv. Iar dinspre orizont se aud acordurile simfonice ale Strasbourg-ului, C.E.D.O. fiind oricand pregatita sa ne interpreteze Cantata Drepturilor Omului. Bunul simt sugereaza ca buna credinta n-ar trebui evacuata din constructiile juridice exclusiv pentru considerente scolastice. Dar tot bunul simt ne indeamna sa nu ignoram Constitutia, care, asa cum e, bastarda de mama, marcheaza inceputul respectarii statului de drept. Apoi, trebuie evitate paradoxurile, caci nu poti cladi un nou respect al proprietatii nerespectand proprietatile noi si nu poti crea o noua stabilitate stricand stabilitatea abia infiripata. Sunt dileme care ne intorc gandul la Barbarius Philippus. Incurcatura produsa de sclavul-pretor a dat de gandit mintilor luminate ale dreptului mai mult de o mie de ani. Acel mileniu de reflectie si dispute n-ar fi bine sa fi trecut degeaba. A fost mai intai glasul lui Ulpian, ce pare sa fi murmurat mai mult pentru sine: "hoc enim humanum est" ("caci aceasta este omenesc"), referindu-se, probabil, la pardonabilitatea actelor care, formal, nu puteau fi privite decat ca nule. Elixirandu-i opinia, juristii medievali care au reinviat Dreptul roman au creat adagiul "Error communis facit ius" - eroarea comuna creeaza drept. Daca acest adagiu e unanim recunoscut ca aplicabil increderii cetatenilor cuminti intr-un pretor fraudulos, nu este oare cu atat mai aplicabil increderii supusilor cuminti (si de buna credinta!) intr-un intreg stat fraudulos?