Povestea medicului care a înființat Serviciul de Salvare din România și a deschis primul spital: „Mergeţi repede, dar să nu omorâţi toţi caii“

Într-o epocă în care românii credeau încă în vrăjitoare, farmece și descântece, iar cei bolnavi se duceau să se tămăduiască la vraci, medicul Nicolae Minovici a înființat primul serviciu de Salvare și primul spital de Urgență din România din venituri proprii și din contribuții de un leu de la populație. Apoi, a revoluționat Medicina Legală descoperind și aplicând noi metode atât pentru prinderea criminalilor, cât și pentru identificarea victimelor.

Nicolae Minovici la tinerețe. FOTO: Muzeul Nicolae Minovici

Nicolae Minovici s-a născut la 23 octombrie 1868, la Râmnicu Sărat, într-o familie de aromâni. A fost unul dintre cei șapte copii ai familiei lui Ștefan Minovici, iar dintre frații săi, Mina și Ștefan aveau să devină, la rândul lor, personalități importante ale medicinei și chimiei românești. Cei trei frați au rămas legați nu doar prin familie, ci și printr-o extraordinară solidaritate profesională și intelectuală. Mina, cu șase ani mai mare, a avut un rol important în orientarea lui Nicolae către medicină.

Copilul care avea să devină medic nu s-a îndreptat însă de la început către știință. A urmat școala primară la Brăila și a absolvit Liceul „Sfântul Sava“ din București. După terminarea liceului, în 1892 s-a înscris la Școala de Belle Arte din București. Avea o înclinație artistică evidentă, iar desenul nu avea să dispară niciodată din viața lui. La insistențele fratelui său Mina, a renunțat la această direcție și s-a înscris la Facultatea de Medicină. Pasiunea pentru imagine avea însă să-l însoțească în medicină: în timpul studiilor a lucrat ca desenator și preparator, realizând planșe și reproduceri după natură pentru articole și lucrări științifice.

A fost un student care a muncit mult și care nu s-a mulțumit cu o singură preocupare. A ocupat, succesiv, posturi de preparator și asistent la Catedra de Histologie, dar a lucrat și în sala de disecție, apoi în clinică și la Institutul de Chirurgie și Ginecologie. În 1898 și-a obținut doctoratul în medicină cu lucrarea „Tatuajurile în România“, un subiect neobișnuit pentru acea vreme și abordat pentru prima dată sistematic în România. Studiul avea să devină una dintre lucrările sale de referință și arată, încă de la început, felul în care privea medicina: nu doar ca pe o disciplină clinică, ci ca pe un instrument pentru înțelegerea societății și a comportamentului uman.

După doctorat, Nicolae Minovici pleacă la Berlin, unde între 1899 și 1901 lucrează și studiază în instituții medicale importante, între care Institutul de Anatomie Patologică și Spitalul „Moabit“. Intră în contact cu specialiști reputați ai epocii și se familiarizează cu metode de cercetare pe care le va aduce apoi în România. Experiența europeană îi consolidează și o altă convingere: medicina modernă nu poate exista fără instituții moderne. De aici începe partea cea mai spectaculoasă a biografiei sale. Minovici devine cercetător în medicina legală, publică studii despre tatuaj, spânzurare și alte fenomene aflate la granița dintre medicină și antropologie, dar în același timp se preocupă de oamenii vii și de problemele sociale ale Bucureștiului. În 1902 creează un Birou de asistență socială, iar în 1906 înființează Societatea „Salvarea“, punând bazele unui sistem modern de intervenție medicală de urgență. Mai târziu, proiectul său se va concretiza și în Spitalul de Urgență, inaugurat în 1934.

Era, în fond, aceeași curiozitate dusă în direcții diferite. Nicolae Minovici voia să afle ce se întâmplă cu trupul, dar mai ales și ce se întâmplă cu omul. Îl interesa moartea din punct de vedere științific, însă îl preocupau în egală măsură sărăcia, abandonul și oamenii care nu aveau pe cine să cheme atunci când viața le era în pericol. Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ îl prezintă drept unul dintre medicii care au contribuit la dezvoltarea medicinei de urgență și a unor instituții sociale destinate oamenilor vulnerabili.

Și, în paralel cu toate acestea, exista colecționarul. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea a început să strângă obiecte de artă populară, pornind de la călătorii prin diferite regiuni ale țării. Nu urmărea un plan rigid. Aduna ceea ce i se părea valoros: ii, cămăși, fote, ștergare, scoarțe, ceramică, icoane, ouă încondeiate și obiecte din lemn. Colecția a crescut timp de aproximativ patru decenii. În 1905, arhitectul Cristofi Cerchez îi construiește vila de la Șosea. Minovici participă el însuși la căutarea modelelor și surselor de inspirație din arhitectura populară. Casa devine o sinteză între tradiția românească și arhitectura europeană de început de secol XX. Un an mai târziu, în loc să păstreze vila pentru odihnă, o transformă în primul muzeu de artă populară din București, numit inițial Muzeul de Artă Națională „Prof. Dr. Nicolae Minovici“.

Actualul muzeu Nicolae Minovici. FOTO: Muzeul Nicolae Minovici

Poate că tocmai aici se vede cel mai bine felul lui de a fi. Era un om care nu părea capabil să se oprească la jumătatea unui drum. Ceea ce pentru alții era doar un obiect vechi, el transforma în patrimoniu. Ceea ce era pentru alții o problemă socială, pentru el devenea proiect de instituție. Iar ceea ce părea un detaliu macabru al existenței putea deveni subiect de cercetare științifică. „Vila neodihnei“ nu a fost niciodată locuința lui. Era spațiul în care lucra și în care își primea colaboratorii și oaspeții străini, cărora voia să le arate o Românie modernă, dar și profund legată de propriile tradiții. În 1937 și-a donat colecția și proprietatea Bucureștiului, transformând ceea ce agonisise într-un bun public. Muzeul Municipiului București notează că această colecție a fost, practic, singura sa avere materială importantă, pe care a ales să o lase orașului cu câțiva ani înainte de moarte.

Nicolae Minovici a murit la 26 iunie 1941, la 72 de ani. A lăsat în urmă spitale, instituții, cărți, cercetări și un muzeu. Dar poate cea mai interesantă moștenire a lui este felul în care aceste lucruri se leagă între ele. Medicul care studiase moartea a construit un sistem pentru salvarea vieților. Omul atras de Belle Arte a devenit colecționar și ctitor de muzeu. Iar cercetătorul preocupat de societate a înțeles că progresul nu înseamnă doar laboratoare și spitale, ci și educație, memorie și grijă pentru oameni.

MEDICINĂ VS VRĂJITORIE

„Bolnavi vindecați radical toate bolile, rănile, scrântelile, plata doctorului după vindecare. Prospectul cărţilor vindecărilor minuni gratis“, aşa arătau anunțurile de la mica publicitate a presei acelor vremuri. Impostorii amăgeau suferinzii făgăduindu-le leacuri miraculoase și aceștia dădeau buzna în odăițele de pe Calea Griviței sau în maghernițele de pe Calea Dudești unde se aflau „nişte baloane de sticlă colorată, amăgitoare instalaţie electrică, fără nici un efect salutar, în loc de raze Roentgen“.

Pe faţada unui cabinet se aflau reclamele înșelătoare a nu mai puțin de 18 firme. „În casa cu pricina, alături de alți chiriași de toate spețele era în fund o odăiță scundă şi murdară, fără cameră de aşteptare, ci numai cu un paravan după care se desbrăcau bolnavii. Unuia i se făceau spălători, iar cel de alături privea prin gaura paravanului. Bolnavii se cunoşteau între ei, ştiau de ce boli suferă, fraternizau ca într-o leprozerie“, scria presa vremii. Cei care se prindeau de înșelătorie zadarnic încercau să protesteze, căci nimeni nu-i lua în seamă.

La rândul lor, frizeri, manichiuriste și maseuze profitau de credulitatea multor oameni și promiteau „cosmetica medicală prin distrugerea definitivă a părului de prisos prin diatermie după sistemul prof. Kromayer sau îngrijirea feţei (coşuri, negi) prin masaje electrice şi hormoni. Cura de slăbire Hollywood. Informații gratuite“. Femei la menopauză veneau să-şi smulgă părul alb, dar plecau cu capul chilug. Altele veneau pentru un coș de pe vârful nasului şi plecau cu arsuri electrice. Nimeni nu avea unde să se plângă.

Atunci, profesorul Nicolae Minovici, înarmat doar cu titlul de preşedinte al colegiilor medicale, şi secondat de doi agenţi sanitari, a pornit într-o razie medicală. Cu ajutorul unei scări a dat jos firmele una câte una. Erau nu mai puțin de 1.185 de firme. Nu s-a împotrivit nimeni. Nicio reacție din partea lor. În paralel, reclamele amăgitoare din ziare au dispărut și, în locul lor, au rămas în total 45 de medici care își făceau reclamă în ziare în mod civilizat și fără să promită că vindecă orice. Așa au apărut anunțurile care cuprindeau doar numele, specialitatea şi orele de consultații.

Nicolae Minovici a avut încă doi frați care au activat în domeniul științific FOTO Muzeul N Minovici

Apoi, a venit rândul chiromanţilor și ghicitorilor care „vindecau orice boală prin grația lui Dumnezeu“. O nouă razie și profesorul Nicolae Minovici a descoperit nu mai puțin de 35 de ghicitori, zodiaci, chiromancieri care practicau ilicit medicina. Au fost împiedicați să-și mai facă reclamă și unii dintre ei s-au apucat de practici mai puțin periculoase, devenind maseuri. În paralel, fiecare medic practician avea un cazier în arhiva colegiilor medicale, care cuprindea copia diplomei de studii, actul de naștere şi de naționalitate, fotografia, adresa unde locuia, dar și eventualele procese pe care le-a avut.

SOCIETATEA SALVAREA

„Mergeţi cât mai repede, dar să nu omorâţi toţi caii“

În vara anului 1906, Nicolae Minovici a înființat prima Societate de Salvare din Balcani, după modelul celei de la Viena (înființată în 1884, după o tragedie la Teatrul Ring). Proiectul s-a născut greu, instituția de ajutor social funcționând inițial în grajdurile Poliției. Ulterior, palatul societății „Salvarea“ de pe Splaiul Mihai-Vodă a fost cumpărat de la Theodora Cazzavillan-Câmpina, văduva lui Luigi Cazzavillan, fondatorul ziarului „Universul“, pentru suma de 250.000 de lei. Proprietara casei, înainte de a o vinde, a pus-o la dispoziția publicului câțiva ani, în mod gratuit. „Acest edificiu în felul cum e organizat este al doilea, sau al treilea din Europa. El a fost ridicat fără tămbălău mult cum se obișnuiește, cu contribuțiuni de la 5 bani de persoană. Oricine dă un leu poate deveni membru al societății. În unele din aceste cutii am găsit în loc de bani, beţe de chibrituri și mucuri de țigări. Cineva a făcut și o glumă de prost gust la adresa mea: am găsit un bilețel prin care am fost trimis la Banca Națională să ridic suma de 50.000 lei în contul unei persoane anonime! Pentru noua clădire ce am ridicat-o astăzi și care nu este încă terminată, am colectat bani din casă în casă și de abia am ajuns s’o văd înălțată. Am fost nevoit să-mi ipotechez vila mea pentru a obține suma de 500.000 de lei“, spunea Nicolae Minovici într-un interviu pentru ziarul „Dimineața“.

Salvările din Bucureștiul de altădată. FOTO: Ilustrațiunea Română

La parterul vechiului palat se găseau camera medicului de serviciu, o cameră pentru acordarea primului ajutor în caz de accidente, răniri, sinucideri, și o sală de cursuri numită „Școala Samariteană“, unde ofițerii Poliției erau instruiți să ofere primul ajutor în cazul accidentelor. La etaj se aflau dormitoarele internilor și ale oamenilor de serviciu și o sală rezervată ședințelor comitetului societății. În fața azilului era parcată o ambulanță, gata oricând de plecare în misiune.

Prima ambulanţă care a circulat în Bucureşti, începând din 28 iulie 1906, a fost donată de staţia de salvare din Viena. Echipajul transportului sanitar era format din vizitiu şi sergenţi de oraş instruiţi chiar de dr. Nicolae Minovici care îi îndemna: „Mergeţi cât mai repede, dar să nu omorâţi toţi caii“. Primul adăpost al hipo-ambulanţelor a fost în grajdurile Prefecturii Poliţiei, iar al doilea la Cazarma „Guarzilor comunali“.

Una dintre primele salvări ale Bucureștiului antebelic. FOTO: Ilustrațiunea Română

Și la începuturile lui, serviciul de urgență era ținta glumelor proaste. „Mai rog publicul, bineînțeles pe cel dispus la glume, să se distreze pe socoteala cui vrea numai pe a noastră nu, căci iată ce se întâmplă, sunt persoane care în lipsă de altă ocupație ne chiamă telefonic în vreo mahala oarecare pentru a da ajutor unui accidentat și când ambulanța noastră se prezintă la adresa indicată, se constată că am fost păcăliți. În timp de un an de zile am înregistrat 59 cazuri de păcăleală“, mărturisea Minovici. Apoi, el se plângea de faptul că vehiculele pe care le folosesc, scumpe, se strică de pe urma acestor glume. „Salvarea posedă 7 automobile confortabile din cari 3-4 sunt totdeauna în reparație din cauza străzilor defecte, și două ambulanțe cu cai cari zi și noapte stau de veghe. În camera de gardă se găsește în permanență câte un om de serviciu care stă la dispoziție pentru orice anunțare telefonică. În fiecare sală de teatru este trimis câte un intern de al nostru care stă la dispoziție pentru orice eventualitate, în oficiul Salvării instalat special acolo“, spunea părintele serviciului de Ambulanță.

În anul 1930, un reportaj publicat în „Ilustrațiunea Română“ demonstrează că Salvarea medicului a făcut diferența dintre viață și moarte de multe ori. Reporterul a plecat alături de un internist la un apel disperat care anunța că o femeie tânără care locuia pe strada Laborator, la numărul 168, s-a otrăvit. Internul Rădulescu și-a luat de urgență valiza cu medicamente de prim ajutor şi s-a urcat în automobilul cu steguleţul alb spre adresa indicată.

După ce mașina a străbătut străzi întortocheate, pline de gropi şi de gunoaie, a ajuns în cele din urmă la destinație. Pe stradă se aflau mai mulți vecini, printre care și mulți copii, așteptau deznodământul. Mașina Salvării se oprește în fața unei case sărăcăcioase. Ușa se deschide și primul om care iese povestește nenorocirea: o femeie tânără, de 19 ani, pe care o cheamă Teodorescu, s-a otrăvit cu o cantitate respectabilă de alcool. Din cauza unor certuri familiale, femeia s-a refugiat la niște rude şi acolo, în closet, în câteva clipe, a înghiţit alcoolul. „Probabil că a murit, fiindcă nu mai mişcă...“.

Primele salvări erau trase de cai. FOTO: Ilustrațiunea Română

Lumea de pe margine comentează și vine să îmbogățească povestea cu noi amănunte, dar internistul nu mai ascultă pe nimeni și intră grăbit în camera în care se afla corpul femeii. „Sinucigaşa avea înfăţişarea unui mort. Cu ochii închişi, cu faţa palidă, cu respiraţia stinsă, părea o femeie al cărei suflet sburase de curând dintre cei vii. Internul Rădulescu făcu cercetările necesare, administră o injecție dintr-o fiolă spartă grăbit şi ceru să vadă sticla pe care o golise nenorocita femeie... Internul, după câteva clipe, reexamină corpul femeii, și pentru că starea era destul de gravă, hotărî s-o transporte la spital. Afară era adunat întreg cartierul care comenta cu aprindere cauzele acestei nenorociri. Ridicarea femeii se făcu cu repeziciunea unui film, spre miez de noapte, când operatorul se grăbeşte să plece acasă... Automobilul-ambulanţă porneşte în grabă spre spitalul Brâncovenesc... «Dar femeia cred că a murit...». «Nu. Nu a murit, dar se găseşte, în orice caz, în stare gravă. De multe ori, în asemenea materie, nu putem conta pe declaraţiile ce ni se fac şi nici pe ceea ce găsim la locul sinuciderii... De multe ori, însă, şi sinucigaşii ne induc în eroare...», răspunde internistul. Automobilul merge în plină viteză şi iată că se opreşte în faţa spitalului Brâncovenesc... Internul anunţă personalul de gardă, şi sinucigaşa, fără a-şi fi revenit în simţiri, este încredinţată spitalului...“, scria autorul reportajului publicat în „Ilustrațiunea Română“.

O salvare și un ac regal

De la înființare până în anul 1936, aflăm că Salvarea a intervenit la peste 5.000 de accidente de circulație, la incidente grave produse în timpul serbărilor, curselor de cai, paradelor sau altor manifestații populare, dar și la 548 de sinucideri și la 282 de otrăviri alimentare.

Însuși Regele Carol I a fost martorul unei intervenții a Salvării, eveniment amintit de doctorul Anastasiu în „Revista Fundațiilor Regale“. „Când am apărut la cursele de cai de la Hipodrom, cu celebrul brec, înhămat după metoda surugiilor şi plin cu interni cu şepci albe, a fost un delir de admirație. Regele Carol I a chemat în loja sa pe directorul nostru; nu ştiu ce i-o fi spus, dar sufletele noastre tremurau de bucurie că chiar Suveranul apreciază la justa valoare serviciile ce le facem. A mai avut odată prilejul Regele Carol să vadă şi să se convingă ce este Salvarea. Era un accident în faţa Palatului, la care trebuia ca prim ajutor o siringă şi cafeină. Erau şi medici la locul accidentului şi răposatul doctor Leonte cerea mereu siringă şi medicamente. Cine să-i dea? Cineva de la Palat anunţase Salvarea şi Regele Carol cu ceasornicul în mână privea nerăbdător la neputinţa medicilor de a da ajutor nenorocitului accidentat. Nu cred să fi trecut cinci minute până am ajuns în piaţă, şi atunci când am desfăcut trusa şi am dat doctorului Leonte tot ce-i trebuia, lumea a izbucnit în aplauze, iar a doua zi mi s-a trimis un ac de cravată cu coroana regală“, declara mândru doctorul Anastasiu.

„PRIMARUL-TÂRNĂCOP“

În anul 1927, dr. Nicolae Minovici a fost ales primar al Sectorului III Albastru, care cuprindea mahalalele Rahova, Grozăvești, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie și Șerban Vodă. Sectorul III Albastru avea 23 de biserici, 24 de şcoli, 417 cârciumi, 68 de restaurante, 40 de brutării, dar și străzi fără trotuare, fără lumină, cocioabe și maghernițe insalubre, înghesuite și înconjurate de mormane de gunoi. Salubritatea sectorului dispunea doar de două perii de măturat şi acestea cu tracțiune animală, patru sacale automobile pentru stropit şi 26 cotigi pentru gunoi.

Dar Minovici nu a abandonat lupta, așa cum nu o făcuse nici în domeniul medicinei. La preluarea mandatului, el anunța că nu va avea biroul la sediul primăriei, ci în mahala. „Mi-am cumpărat bluză și șapcă de lucrător și voi fi de neîncetat în mijlocul măturătorilor, al pavatorilor, al gunoierilor, urmărind direct execuția lucrărilor și mai ales, fiind neîncetat în mijlocul populației, care trebuie să mă cunoască și pe care trebuie s-o cunosc, ca să lucrăm împreună“.

Și medicul legist Minovici nu s-a dezis de credința sa. „Să vă spun ceea ce am realizat numai în 24 ore de când am început să mă mişc. Mai întâi, îmi sta pe inimă podul de peste Dâmboviţă, din chiar faţa sediului primăriei. Parapetele erau năruite şi parcă tălmăceau într-un fel urât activitatea primăriei de la doi pași depărtare. Într-un singur ceas, am făcut ceea ce nu s-a făcut în atâţia ani: am dres parapetul. Mai îmi sta în gât cheiul Dâmboviţei (vorbesc de malul care cade în sectorul meu). Nicăieri pe lume nu cred să fi fost o ruşine mai mare decât malurile unui râu străbătând o capitală de ţară şi trecând pe la poarta unei primării, care totuşi să fi fost acoperit de bălării, de gunoaie, de tot felul de murdării şi pe care să pască vitele, ca într-un cătun. În câteva ceasuri, din ziua instalării mele totul a fost ras de la Cotroceni şi până la Morgă“.

Numele său a intrat în folclorul de mahala: „Minovici dărâmă tot/ Minovici e târnăcop!“. Maidanele au devenit parcuri, a amenajat primele toalete publice subterane din București, dar și primele fântâni publice de pe străzile orașului. Tot medicul Nicolae Minovici a înființat primele cămine pentru adăpostirea mamelor necăsătorite, primele instituții de găzduire de noapte pentru cazurile sociale, și „Şcoala Samariteană“, un adăpost unde fetele care se prostituau erau ajutate să se reintegreze în societate. Apoi, în anul 1934, a fost ales primar şi în Băneasa, pe atunci comună lângă București.