Povești de pe 961, numărul de telefon la care chemai Salvarea: „La un accident produs în județ suna cel care ajungea primul la un telefon”
0Suni la 112 și cele câteva minute de așteptare ți se par o veșnicie. Dar au fost vremuri când era o întreagă aventură găsirea unui telefon fix până când să ceri ajutorul medicilor, poliţiştilor, jandarmilor sau pompierilor.
Din anul 2005, dacă avem nevoie de ajutorul unui medic, dacă a luat foc casa sau dacă ne-am rătăcit pe munte sunăm la 112, apel care este gratuit. Dar nu a fost întotdeauna așa. Până să existe numărul unic de urgență, se suna la 961 pentru Salvare, 981 pentru Pompieri și 955 pentru Miliție, atunci când erai într-un birou și aveai la îndemână un telefon fix, cu disc, sau când găseai unul stradal, care funcționa doar dacă aveai fise. Mai greu era atunci când te aflai pe drum și erai martorul unui accident rutier. Trebuia să ajungi în prima localitate și să anunți salvatorii și să dai coordonatele aproximative: între localitățile X și Y.
„Se suna la 961 doar în cazuri extrem de grave“
În lumea de altădată a salvării de vieți omenești ne poartă dr. Radu Sicinschi, director medical la Serviciul Județean de Ambulanță Tulcea, care lucrează în sistem din 1986. Absolvent al Facultății de Medicină Generală Militară București, din cadrul Facultății de Medicină „Carol Davila“ din București, a primit repartiție la Tulcea. Dorința sa era să plece pe vapor, la Întreprinderea de Pescuit Oceanic, dar viața l-a lăsat pe uscat. De atunci salvează vieți.
„La început, a fost Salvarea, înființată în anul 1969, care apoi a devenit secție exterioară a Spitalului Județean Tulcea, iar din anul 1995 a recăpătat personalitate juridică. Aveam în dotare acel T.V., prescurtarea de la numele uzinei din București unde se fabricau, «Tudor Vladimirescu». Apoi au apărut IMS-urile, precursoarele ARO. Nu se suna chiar direct pe 961, doar în cazuri extrem de rare, pentru că oamenii mergeau la dispensar și dacă era ceva grav ne sunau apoi de la dispensar, dar în multe cazuri se rezolva totul acolo. La un accident produs în județ suna cel care ajungea primul la un telefon și ne spunea că între localitățile cutare și cutare, la jumătatea distanței, a avut loc un accident. Noi fugeam cât de repede puteam cu toate mijloacele pe care le aveam la dispoziție“, își amintește el pentru „Weekend Adevărul“.
În TV-uri, care erau mașini mari, unde erau și medici și asistenți, încăpeau la nevoie și patru tărgi, acestea fiind precursoarele mașinilor de victime multiple din prezent, din dotarea ISU. Tot aceste mașini duceau și mămicile care nășteau să declare copiii la Starea Civilă, dar cărau și rufele murdare de la spital. „Noi aveam la dispoziția spitalului două TV-uri, cu care duceam rufele curate de la spital la secțiile exterioare și invers. Cu unul dintre TV-uri se duceau mămicile să-i declare pe copii la Starea Civilă. La vremea respectivă, nașterea se declara pe baza unor acte eliberate de spital și tații nu aveau cum să vină și atunci mergeau mămicile“, explică medicul. Apoi, au apărut Daciile Break, care au înlocuit IMS-urile și parcul auto s-a mărit cu șase TV-uri și 10 Dacii Break.
Plăgi cusute în goana șalupei
Județul Tulcea însă are un specific aparte, fiind nevoie să se ajungă în cel mai scurt timp și la urgențele care apăreau în cele mai îndepărtate zone ale Deltei. La intervenții se mergea cu șalupele pe jet de apă, care nu aveau cabină, și cu care se putea circula doar pe timpul verii în Deltă. Una dintre ele se numea „Grivița Roșie“, fabricată la Trieste, în Italia, care fusese canonieră în timpul Primului Război Mondial și care, o vreme, a fost folosită de salvatorii din Tulcea. Ulterior, a ajuns la fier vechi. „Pe șalupă suturam plăgi. Bandajam, opream sângerarea atunci când era una masivă. Nu existau stații radio pe mașini, dar puteam să comunicăm cu cei de la Căpitănie. Spre exemplu, dacă mă întorceam de la Crișan sau de la Mila 23 și aveam o urgență mare, eu anunțam Căpitănia și de aici se anunța spitalul că urmează să ajungă un pacient“, își amintește dr. Radu Sicinschi.
Patologia era diversă: „Cădeau oameni de pe nave, iar Dunărea nu prea te iartă. La mare, dacă intră 100 de turiști, este posibil să nu se înece niciunul. Dacă în Dunăre au căzut cinci, este posibil ca unul-doi dintre ei să nu mai iasă. Dunărea este și foarte adâncă și are și zone foarte periculoase. Cadavrele le scoate când vrea ea. Curenții sunt foarte puternici și este posibil să găsești trupurile neînsuflețite la câteva mile mai jos“.
În urmă cu mai multe decenii erau doar doi pacienți din județul Tulcea care făceau dializă. „Îi duceam luni la spitalul de nefrologie din București și îi aduceam vinerea acasă. Apoi, au apărut centre de dializă și la Constanța și Tulcea. Acum nu știu dacă oamenii erau sănătoși și nu aveau nevoie de dializă sau dacă erau neinvestigați“, spune medicul. Pe timpul iernii mai ales, când Dunărea îngheța, fenomen destul de frecvent până în urmă cu câțiva ani, localnicii din Chilia Veche care aveau o urgență nu mai puteau aștepta primăvara. Și atunci erau transportați cu șalupa la Chilia Nouă, o localitate situată pe malul ucrainean, acolo unde era spital și unde mulți români au fost salvați în decursul timpului.
„Sanitarul“ și „Sănătatea“, navele transformate în săli de operație
Vestite rămân în amintirea personalului medical, dar și a localnicilor, navele „Sanitarul“ și „Sănătatea“, unde se acorda ajutorul medical de urgență până când pacientul era transportat la spitalul din Tulcea. „Distanțele erau greu de parcurs, Dunărea îngheța frecvent pe timpul iernii, dar ne descurcam“, povestește medicul militar. Ambele nave au fost construite în anul 1959 la șantierul din Oltenița, având o lungime de aproape 25 de metri și o lățime de 4,60 metri. Propulsia era asigurată de un motor de proveniență poloneză. Ambele nave au fost gândite cu o sală de terapie, cu un mic salon de intervenții chirurgicale. Astfel, aici se găseau aparate Roentgen, mese ginecologice, spațiu de sterilizare, o mini-farmacie.
Medicul militar își amintește cu amuzament de trusa de urgență, în care erau nelipsitele ace și seringi ce trebuiau sterilizate frecvent. „Trusa noastră de urgență era ca a unui mecanic auto. O desfaci și ai mai multe compartimente: cu pastile, casoleta cu seringi. La acea vreme nu existau seringi de unică folosință și trebuia să le sterilizăm după fiecare intervenție. Acul, după două-trei injecții, era ca nou, dar apoi nu mai era ascuțit și durea atunci când făceai o injecție. În normele sanitare, fiecare pacient era înțepat cu ac sterilizat. În momentul în care nu mai aveam ace, veneam la sediu, unde era pupinelă, și era o trusă sterilă la dispoziție“, rememorează el.
În rest, regulile erau foarte stricte. Neuitate sunt inspecțiile celor de la Sanepid, când se recoltau probe inclusiv de sub unghiile asistentelor și, dacă se descoperea că în probă se dezvolta vreun germen, amenda era foarte mare. Pe lângă urgențele medicale, medicii de pe Salvare trebuiau să se descurce și cu raționalizarea motorinei, cu defectarea mașinilor în drum spre pacient, cu rugăminți la ușa primului-secretar pentru a li se aproba achiziționarea de cauciucuri.
Delta în vremea holerei
Pe lângă accidente, cazuri medicale, nașteri, în Delta Dunării au izbucnit mai multe focare de holeră, din cauza faptului că mulți localnici beau apă direct din Dunăre, perioade crunte pentru medici, care, de multe ori, nu mai făceau față cu transportul bolnavilor la spital. „Era nevoie de intervenție și pe apă, și pe uscat, și pe calea aerului. În timpul holerei din anii ’90-’91 s-a apelat inclusiv la elicopterele Armatei de la Tuzla. De la Sulina luam la un singur zbor 20-25 de persoane. Îmi aduc aminte că era o mamaie pe care a trebuit să o convingem să urce în elicopter. «Mai bine mor decât să urc în chestia asta», spunea bătrâna. Dar, în cele din urmă, am reușit să o convingem și a fost dusă la spital“, râde la aceste aduceri-aminte dr. Radu Sicinschi.
Se încarcă comentariile...
