Petru Groza, burghezul roşu

În urmă cu cincizeci de ani, în ianuarie 1958, murea la Bucureşti doctorul Petru Groza, cel care avea să intre în istorie ca şeful primului guvern al regimului comunist. Regim care, odată

În urmă cu cincizeci de ani, în ianuarie 1958, murea la Bucureşti doctorul Petru Groza, cel care avea să intre în istorie ca şeful primului guvern al regimului comunist. Regim care, odată instalat la putere, pe 6 martie 1945, avea să dăinuie aproape cincizeci de ani, adică până în decembrie 1989.

Ce s-a întâmplat, cu adevărat, în acel sfârşit de februarie fierbinte şi început de martie roşu al anului 1945? Ce ar trebui, de fapt, să comemorăm în fiecare an la sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie: căderea cabinetului Rădescu (ultimul guvern necomunist din România postbelică), la 28 februarie 1945, sau instaurarea cabinetului Groza, primul guvern "roşu", şi venirea, pentru 50 de ani, a comuniştilor la putere, pe 6 martie 1945? Cine sunt, cu adevărat, cei doi eroi ai acelor evenimente şi de ce au intrat ei în penumbra istoriei? Sunt întrebări la care încercăm să răspundem în continuare.

"Cei fără neam şi Dumnezeu"

La începutul anului 1945, la Bucureşti, presiunile Moscovei erau tot mai evidente. Mai ales că sovieticii se simţeau eliberatorii României. Încurajaţi şi pe faţă, şi pe dos de Moscova, comuniştii din ţară făceau şi ei presiuni. La Bucureşti însă, comuniştii nu aveau mare trecere. Şi nici prea mult spor. Dacă ar fi ieşit în stradă, probabil că ar fi fost snopiţi în baie de bucureştenii care nu-i suportau pe comunişti.

La diversiuni însă erau maeştri. Au încercat, aşadar, varianta jocului de culise. Inclusiv a jocului la cacialma, pe mâna Moscovei. Ferm în faţa diversiunilor comuniste, generalul Rădescu a încercat să se adreseze populaţiei. Pentru a explica starea de lucruri şi pentru a-i pune la punct pe bolşevici. A ţinut o cuvântare cu privire la politica internă şi externă a guvernului.

Mai întâi a programat-o la cinema Scala, dar, pentru că forţele de stânga încercau să-l saboteze şi organizaseră o contramanifestaţie, Rădescu a schimbat din mers locaţia: la cinema ARO (actualul Patria). Întrunirea de la ARO a avut loc pe 14 februarie 1945. A urmat un discurs la radio în seara zilei de 24 februarie 1945, în care generalul Rădescu, relatând diverse provocări puse la cale de forţele care doreau înlăturarea guvernului, a făcut apel la popor pentru apărarea democraţiei. În discursul său, la radio şi la ARO, Rădescu i-a numit pe comunişti "oameni fără neam şi Dumnezeu".

Spunea, generalul Radescu, cel care avea să rămână în istorie ca ultimul prim-ministru necomunist: "Cei fără neam şi Dumnezeu au pornit să aprindă focul în ţară şi s-o înece în sânge (n.r. - se referea la ocuparea şi incendierea prefecturilor locale de către bolşevici).

O mână de inşi conduşi de doi venetici, Ana Pauker şi ungurul Luca, caută prin teroare să supună neamul...". Discursul şi încrâncenarea lui Rădescu au condus la iritarea sovieticilor. De la Moscova, Stalin l-a trimis val-vârtej la Bucureşti pe însuşi Vîşinski, adjunctul ministrului de externe al URSS.

A urmat tensionata discuţie a lui Vîşinscki cu regele, celebrul pumn în masă, trântirea uşii de la Palatul Elisabeta, antologica replică: "Eu sunt Ialta" şi fixarea "în ore" a termenului până când trebuia să demisioneze guvernul Rădescu. După care, Vîşinscki, ieşind victorios de la suveran, şi-a râs în barbă: "Hă, hă, hă! L-am speriat rău de tot pe tânărul rege". Adică pe şeful statului român care, nu trebuie uitat, a primit de la Stalin cea mai înaltă decoraţie: "Ordinul Victoria cu diamante".

Ultimul burghez, primul comunist

"Calvarul poporului român a început prin instaurarea guvernului Groza", spune, în cărţile sale, Cicerone Ioniţoiu, unul dintre cei mai mari anticomunişti în viaţă. S-au scris zeci de cărţi despre genocidul intelectual şi ororile din puşcăriile comuniste, adevărate şcoli ale răului, unde s-au născut fenomene sociopolitice sinistre, unice în lume, precum celebrul "Fenomen Piteşti".

Toate acestea, precum şi colectivizarea, naţionalizarea şi alte aşa-zise reforme au început pe vremea regimului Groza, au continuat sub regimul Dej şi au ajuns la apogeu în regimul Ceauşescu. Odată cu ziua de 6 martie 1945 şi cu instituirea primului guvern comunist, au început însă şi disputele politice în cadrul partidului comunist.

În timp ce unii dintre lideri (Ana Pauker, Vasile Luca, T. Georgescu, Leonte Răutu, Walter Roman ş.a., intraţi în legendă drept "cei sosiţi pe tancurile sovietice") susţineau că revoluţia comunistă în România ar fi început cu 6 martie, o altă grupare (Dej, Gh. Apostol, N. Ceauşescu ş.a.) susţinea că revoluţia a început la 23 august 1944, iar 6 martie 1945 ar fi fost doar consecinţa actului comunist.

Disputa a durat până când semnalul de la Înalta Poartă a Moscovei a fost primit de Gheorghiu-Dej şi, sub pretextul unor epurări ideologice, în baza sloganului: "Să unificăm funcţiile statului şi partidului într-o singură mână", secretarul general al PCR/PMR, Ghiţă Dej, şi-a eliminat pe rând adversarii: pe Luca (Vasile), pe Teo (Teohari Georgescu), pe Ana (Pauker) şi, în cele din urmă, pe Groza. La acesta din urmă, pretextul oficial era că... "nu era comunist".

Chiar dacă făcuse puşcărie cu unii dintre comunişti, şi pe alţii îi apărase, Groza fusese un latifundiar ardelean bogat, deci un burghez. Un burghez cu vederi şi simpatii de stânga. Ultimul burghez roşu.

Destine, paradoxuri şi statui

Rădescu vs Groza. Două destine paradoxale, paralele şi totuşi atât de diferite. Ca un făcut al istoriei, generalul Rădescu (foto stânga) avea să supravieţuiască, în exil, atât morţii "ţarului roşu", Stalin, la ordinul căruia fusese "detronat", cât şi căderii politice a lui Groza, cel care-i luase locul. După ce s-a refugiat la legaţia britanică şi după un scurt "domiciliu forţat", a părăsit ţara în 17 iunie 1946 cu un avion bimotor.

După o scurtă şedere în Cipru, Rădescu a plecat, în 1948, în SUA, unde a reuşit să unească diaspora română şi să înfiinţeze Comitetul Naţional Român. A murit la 16 mai 1953 şi după '90 trupul său a fost adus în ţară şi reînhumat cu onoruri.

La rândul său, Petru Groza (foto dreapta), eliminat din politică în mai 1952, murea opt ani mai târziu, pe 7 ianuarie 1958, de o boală necruţătoare. "Poporul român se desparte de neuitatul său tovarăş", titra "Scînteia". I s-au făcut funeralii naţionale. I s-au înălţat statui. Statui care au căzut, rând pe rând. Şi au fost depuse acolo unde le este locul: în umbra istoriei.