Video Banatul montan, apăsat de secrete tulburătoare. Dramele localnicilor din ținutul de la frontierele României
0Un șir de evenimente tulburătoare au transformat regiunea pitorească a Banatului Montan în ultimul secol. Numeroase tragedii petrecute aici au rămas aproape necunoscute multor români.
România și Serbia împart o frontieră de peste 500 de kilometri, din care mai mult de jumătate este trasată pe Dunăre și pe afluenți ai fluviului, precum Nera, Caraș sau Timiș.
Pentru amatorii de călătorii, cea mai spectaculoasă zonă de frontieră a României cu Serbia este cea a Banatului Montan, unde Clisura Dunării reprezintă cea mai atractivă destinație turistică.
Lagărul de la Ciudanovița
În împrejurimile ei, satele pitorești din Munții Banatului și localitățile miniere istorice precum Anina și Oravița animă o regiune bogată în monumente ale naturii. Micile comunități ale Banatului Montan, aflate în apropierea frontierei fluviale și terestre cu Serbia, au rămas însă marcate de evenimentele tulburătoare petrecute în trecutul apropiat al regiunii.
În satele apropiate de frontieră, unii vârstnici au păstrat amintirile deportărilor șvabilor dunăreni în URSS, urmate de deportările a mii de localnici în Bărăgan și, în deceniile de comunism care au urmat, de nenumăratele vieți pierdute ale românilor care au încercat să treacă granița în fosta Iugoslavie, în dorința de a ajunge în vestul Europei.
Alți localnici vorbesc și despre „lagărul de exterminare” de la Ciudanovița construit în jurul minei de uraniu controlată de sovietici, despre problemele de mediu generate de industria minieră a zonei și despre radiațiile provenite de la haldele fostelor mine de uraniu și thoriu ale Banatului Montan.
Documentele epocii păstrate în arhive adaugă mărturii despre lagărele de muncă de la Oravița (video) și Lișava, destinate comunității evreiești persecutate în Al Doilea Război Mondial.
Din șirul tragediilor nu lipsesc accidentele devastatoare de la mina Anina, care au făcut peste 1.000 de victime de-a lungul celor două secole și jumătate de funcționare a exploatării.
Prăbușirea industrială a Banatului Montan de după 1990 și golirea satelor animate de comunități închegate de români, șvabi, sârbi, croați și cehi au adus și ele amărăciune multor localnici, pe lângă „povara” amintirilor despre evenimentele tragice din comunism. Farmecul Defileului Dunării și al rezervațiilor naturale din Munții Semenic, Aninei și Almăjului mai risipesc însă din aceste amintiri tulburătoare.
Șvabii dunăreni, trimiși în robie în URSS
Încă din toamna anului 1944, Iosif Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice, a cerut României, Ungariei și Iugoslaviei, în teritoriile în care ajunsese armata sovietică, să pună la dispoziție muncitori germani pentru reconstrucția zonelor rusești distruse în timpul războiului.
Autoritățile românești s-au conformat în scurt timp cererii dictatorului sovietic și au arestat zeci de mii de etnici germani din Transilvania, dar și din Banat, o regiune cu o populație germană de aproximativ 500.000 de oameni înainte de război.
Deportările etnicilor germani au început pe 2–3 ianuarie 1945, iar, potrivit istoricilor, până la mijlocul lunii au fost trimiși în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică între 70.000 și 75.000 de sași și șvabi din toată țara.
De pe celălalt mal al Dunării, din Banatul Sârbesc, alte 12.000 de femei și bărbați din comunitatea „șvabilor dunăreni” împărtășeau aceeași soartă, fiind urcați în vagoanele care traversau România, spre URSS.
„În zilele de Crăciun ale anului 1944, cei selectați de funcționarii locali comuniști au fost nevoiți să-și părăsească toți cei dragi: soți, soții, copii, rude și prieteni. În timpul unor temperaturi înghețate, «sclavii de muncă» au fost transportați în vagoane de vite încuiate pe dinafară. Nu exista spațiu pentru mișcare, se putea dormi doar în poziție șezând, iar riscul de a îngheța în somn era real. Proviziile de hrană erau aproape inexistente, iar oamenii au supraviețuit cu puținul pe care reușiseră să-l ia cu ei. Lipsa apei a fost deosebit de dureroasă, fiind adesea refuzată din pur sadism. Primele victime au apărut deja în timpul celor trei săptămâni de drum”, își amintea unul dintre cei deportați, în volumul „Genocidul etnicilor germani din Iugoslavia 1944–1948”, publicat la München în 2006.
În lagărele sovietice, frigul și foamea au fost pentru deportați dușmani mai aprigi decât munca istovitoare.
Ernest Urlich, un etnic german care a supraviețuit deportării în Donbas, își amintea că deținuții erau scoși la muncă în ciuda gerului de până la minus 40 de grade și a zăpezii înghețate care acoperea pustietatea în care fusese înființat lagărul. Mulți nu au rezistat șocului noii lor situații și fie s-au sinucis, fie au murit încercând să evadeze. Acestor morți li se adăugau prizonierii accidentați în minele de cărbune. Victimele erau aruncate în gropi comune.
La sfârșitul anilor ’40, etnicii germani au fost lăsați să se întoarcă acasă din URSS. Unii dintre cei reveniți din lagăre și-au găsit familiile devastate de suferință și satele pustiite, în urma persecuțiilor începute de regimul comunist.
Localnicii din satele de frontieră, considerați periculoși pentru regim
Liniștea satelor apropiate de frontieră a fost spulberată din nou, în scurt timp, de valurile de deportări de la începutul anilor ’50. Atunci, peste 40.000 de oameni din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, aflate la graniță cu Iugoslavia, au fost obligați să își părăsească locuințele pentru a începe o nouă viață, de la zero, în Câmpia Bărăganului.
Aproape jumătate dintre ei erau considerați chiaburi, periculoși pentru regimul comunist. Cele aproape 13.000 de familii au fost transportate cu trenurile de marfă în Bărăgan și lăsate sub cerul liber, cu mijloace minime de supraviețuire.
„Ca în multe alte țări, zone întinse de-a lungul frontierelor au fost golite de locuitori. Pe partea românească a frontierei cu Iugoslavia, autoritățile au făcut acest lucru într-o regiune întinsă pe 30 de kilometri, nu complet, dar îndeajuns pentru a îndepărta orice localnic care, în cazul unui atac al lui Tito sau împotriva Iugoslaviei, s-ar putea dovedi periculos pentru armatele române sau sovietice. Asta a însemnat deportarea a circa 60.000 de oameni. Ei au fost luați doar cu ce puteau căra într-o singură sacoșă și trimiși în Moldova sovietică și Bărăgan”, se arăta într-un raport al CIA din 1954.
Primul val de deportați în Bărăgan, în 1951, provenea dintr-o zonă de circa 30 de kilometri de-a lungul frontierei iugoslave, care se întindea între satele Beba Veche (Timiș) și Gruia (Mehedinți), cu un număr de 203 localități, potrivit unor istorici. În cele din urmă, satele lor au fost desființate, iar o fâșie de 50 de kilometri de pe cursul Dunării a intrat sub controlul strict al grănicerilor și Miliției. Au urmat alte valuri de deportări până în 1952.
Din Banat, la Canalul Dunăre-Marea Neagră
Între timp, în Câmpia Bărăganului au fost înființate 18 „comune speciale” pentru noii veniți din sud-vestul țării.
„Cea mai mare parte a acestor prizonieri locuiesc în bordeie, în timp ce alții stau în barăci. Condițiile de trai sunt extrem de proaste. Este o lipsă de apă, cauzată de absența puțurilor, iar oamenii sunt obligați să bea apă din râul Ialomița. Prizonierii sănătoși sunt puși să lucreze la Canalul Dunăre–Marea Neagră sau în fermele din vecinătatea acestuia. Pentru 10 ore de lucru pe zi primesc 100 de lei. Un kilogram de pâine costă 80 de lei. Din cauza condițiilor rele de trai, febra tifoidă, icterul și tuberculoza sunt larg răspândite. În fiecare zi mor 30–50 de oameni, iar unii dintre ei sunt cei care se sinucid”, arătau autorii unei informări păstrate în arhivele Radio Europa Liberă (RFE).
Oamenii au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor abia la mijlocul anilor ’50, cei mai mulți găsindu-și însă casele confiscate. Aproape 2.000 de oameni nu s-au mai întors niciodată în satele lor din Banat.
În deceniile următoare, comunitățile din vecinătatea frontierei cu fosta Iugoslavie au continuat să fie martore ale multor evenimente tulburătoare. Mii de români au fost uciși atât pe „frontiera verde”, cât și pe malurile Dunării, în încercările temerare de a părăsi România, fugind în Occident. Alții și-au pierdut viața în apele Dunării sau au fost uciși și răniți de „capcanele” (minele expozive) instalate pe granița țării.
În prezent, nu se cunoaște câte victime au făcut Dunărea și grănicerii regimului comunist la frontierele cu fosta Iugoslavia.
Se încarcă comentariile...
