Momentul adevărului

De când funcţionează G7, nicicând acest «club» al ţărilor bogate, de o inutilitate cronică, nu a arătat mai multă determinare

După oribila săptămână care tocmai s-a încheiat, în timpul căreia pieţele financiare au reacţionat înnebunite, a venit şi momentul adevărului. Acela când vom afla dacă mobilizarea excepţională, fără precedent, va găsi soluţia pentru una dintre cele mai grave crize cu care s-a confruntat economia lumii în întreaga ei istorie. Inutil, în acest stadiu, să facem pe ghicitoarea în cafea, proclamând sentenţios că răul a trecut sau, dimpotrivă, că abia acum vine peste noi. Realitatea, mult mai simplă, îndeamnă la umilinţă: nimeni nu ştie încă nimic, începând cu guvernanţii, care se roagă pe ascuns ca remediul administrat să-şi facă efectul scontat. Mai bine ca alţii, ei ştiu că virusul cu care se luptă – pierderea încrederii - este greu de
învins.

Confruntate cu debandada generalizată de pe piaţă şi cu naufragiul anunţat al sistemului bancar, statele nu-şi menajează eforturile. De când funcţionează G7, nicicând acest «club» al ţărilor bogate, de o inutilitate cronică, nu a arătat mai multă determinare ca la ultima reuniune de urgenţă, de vinerea trecută, de la Washington. Abandonându-şi în sfârşit cutumele, acelea de a ajunge la un consens imposibil şi de a nu decide nimic în final,  grupul a reuşit să producă o listă cu cinci angajamente care acoperă întregul spectru al crizei bancare, lăsând mână liberă guvernelor să o gestioneze fiecare cum crede mai bine. Preluată şi de Eurogrup, lista autorizează adoptarea unui pachet de măsuri excepţionale: garantarea totală a depozitelor bancare, naţionalizarea băncilor şi schimbarea radicală a regulilor contabile.

Ca întotdeauna când apar evenimente de o asemenea anvergură, «puterea publică», în sensul larg al expresiei, îşi atrage cele mai aspre critici. Unele, legate de carenţele sale incontestabile în materie de supraveghere a actorilor financiari, nici nu mai intră în discuţie. Altele, în schimb, care se referă la incapacitatea mai-marilor lumii de a se racorda la situaţia dată, ar trebui nuanţate. Să recunoaştem: în absenţa unei instanţe supranaţionale susceptibilă de a gestiona criza, un mod de operare mai reţinut rămâne cel mai judicios. Un dram de luciditate ne obligă să spunem că planul Paulson sau unul european sunt himere. În condiţiile date, e mai bine să privilegiem pragmatismul, decât să ne iluzionăm cu o soluţie improbabilă, globală şi uniformă. Un pragmatism care să se traducă printr-un angajament solemn că băncile nu vor da faliment, fiecare ţară în parte asigurându-şi propriile stabilimente. Acesta ar fi un adevărat «răspuns coordonat» la criză.

«Le Figaro», 13 OCTOMBRIE 2008