Turtucaia, capcana în care a intrat armata română în 1916. De la „10 atacuri respinse într-o singură zi“ la 28.000 de prizonieri și 6.000 de morți

În urmă cu 110 ani, în septembrie 1916, la doar câteva zile după intrarea României în Primul Război Mondial, lupta a căpătat chipul său cel mai crud pe malul Dunării. La Turtucaia, trupele române, slab pregătite, au fost atacate de forțe bulgaro-germane comandate de August von Mackensen. În doar câteva zile, capul de pod considerat inexpugnabil s-a prăbușit. Aproape 6.000 de militari români au murit, iar 480 de ofițeri și 28.000 de soldați au fost luați prizonieri. Avea să fie primul pas către infernul care a cuprins România pentru mai bine de un an.

Soldați ai Marelui Război. Foto: ANR

După doi ani de neutralitate, România a intrat în Marele Război de partea Antantei, alianță militară din care făceau parte Franța, Rusia și Anglia, și a declarat război Austro-Ungariei, cu unicul scop de realizare a idealului național, respectiv recunoașterea revendicărilor integrale ale României asupra Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. România avea să ducă războiul pe două fronturi: unul împotriva Puterilor Centrale în nord şi nord-vest, cu caracter ofensiv, şi altul de-a lungul Dunării şi în Dobrogea până la Marea Neagră, cu caracter defensiv.

Dunărea și frontiera dobrogeană erau apărate de Armata a III-a Română, comandată de generalul M. Aslan. De-a lungul fluviului, de la gura Oltului până la Oltenița, erau răspândite trupe de infanterie și cavalerie, cu scop de observare și apărare: Divizia 17 la Turtucaia, Divizia 9 la Silistra, Divizia 19 la Bazargic şi Corpul 24 rus între Constanța şi Medgidia, aproximativ 110. 000 de oameni, marea parte a armatei fiind dislocată în Transilvania. Unitățile din Dobrogea erau formate în majoritate din oameni în vârstă, care fuseseră mobilizați de scurt timp și care primiseră armament vechi, cu care românii se luptaseră în Războiul de Independență, câștigat în 1878.

Soldați evacuați Foto: Wikipedia

În schimb, bulgarii aveau una dintre cel mai bine dotate tehnic unități militare care, în vara anului 1916, a fost întărită cu 2 divizii turcești, 4 regimente germane de infanterie şi cavalerie, cu un număr de baterii germane şi austriece şi o flotilă de monitoare austriece ancorată în apropiere de Ruse. Forţele bulgaro-germano-turce erau, la rândul lor, împărţite în două grupări: una la est (Vama-Bazargic), cu misiune defensivă, şi cealaltă la vest (Bazargic-Turtucaia), cu misiune ofensivă – erau comandate de către feldmareşalul August von Mackensen, care era supranumit „spărgătorul de fronturi“.

De la „Mici încăerări“ la „Inamicul a ocupat Turtucaia“

Turtucaia era considerat a fi „un cap de pod“ pe malul drept al Dunării cu rol defensiv, de apărare atât a liniei de comunicații spre Silistra, cât şi a trecerii peste marele fluviu. În realitate, la Turtucaia nu exista nicio trecere fizică peste Dunăre, deși Cartierul General al României a dorit să construiască un pod de bărci peste Dunăre imediat după declararea războiului, care urma să lege Turtucaia de Oltenița, dar s-a renunțat la acest plan. Un astfel de pod era o țintă sigură pentru inamic, care l-ar fi pus imediat la pământ cu artileria grea. Totuși, au amenajat unul la Isaccea, fiind locul pe unde au trecut militarii ruși, care ne erau aliați, din Basarabia în Dobrogea. Turtucaia a rămas astfel izolată din punct de vedere militar, cu un râu lat în spate și fără comunicații sigure cu celălalt mal. Militarii aduși aici trebuiau să reziste cât mai mult timp, până la sosirea trupelor de concentrare româno-ruse, iar când rezistența nu ar mai fi posibilă, garnizoana să se retragă la Silistra, așa cum erau ordinele venite din partea Statului Major. Realizând care este punctul slab al defensivei, feldmareșalul Mackensen a dat marea lovitură.

Încleștarea de la Turtucaia Foto: Pictură de Dimităr Ghiugenov

Între timp, nimic nu avea să prefigureze ceea ce urma să se întâmple. Marele Cartier General transmitea românilor comunicate optimiste prin intermediul presei, în care vorbea de faptul că toate atacurile întreprinse la Turtucaia au fost respinse. „Avem motive puternice să ne închinăm cu respect şi admiraţiune înaintea celor ce au organizat Capul de pod de la Turtucaia şi slăvim odată mai mult vitejia ostaşilor care au respins într’o singură zi 10 atacuri date de un inamic superior în număr“, completa presa. Lucrurile s-au schimbat după 12 zile când Marele Cartier General a anunțat prin comunicatul oficial nr. 11 din 25 august 1916, că „Inamicul a ocupat Turtucaia“. Pe frontul de nord și nord-vest, veștile erau ceva mai îmbucurătoare: „Mici încăerări în care detașamentele înaintate inamice au fost respinse“.

Imagini din timpul Primului Război Mondial Foto: Profimedia

Trecuseră doar 12 zile de când România era în război, iar Turtucaia a căzut în mâinile inamicului după cinci zile de luptă. Au fost luați prizonieri 480 de ofițeri și 28.000 de soldați. Cu toate acestea, scria presa, „perderea Turtucaei nu trebue să ne tulbure. Nu spunem aceasta cu scopul de a ne face curaj, ci din credința puternică ce-o avem că mai departe de Turtucaia dușmanii vor găsi cele mai formidabile întăriri peste care nu vor putea trece. Războiul e un lanț de victorii și pierderi. Întărindu-ne puternic frontul în dosul Turtucaei și trecând apoi, la momentul favorabil, la ofensivă, la scurtă vreme vom fi departe în inima Bulgariei. Vom avea atunci și meritul de a fi pus capăt faimei lui Mackensen“, se amăgeau românii.

Dobrogeni înhămați la plug

În inima Bulgariei n-au intrat niciodată. Ba mai mult, după lupte grele care s-au dat în Dobrogea, în cele din urmă orașul Constanța a fost cucerit, ca de altfel toată provincia, care a rămas sub ocupaţie străină până în decembrie 1918. Au fost violuri, crime, distrugeri, iar autorii au fost deopotrivă germani, bulgari şi turci. În timpul ocupației, statuia lui Ovidius, din Constanţa, a fost doborâtă de bulgari cu frânghii trase de doi bivoli şi, dacă nu erau opriţi de către nemți, ar fi fost distrusă. După plecarea lor, statuia a fost repusă pe alt amplasament. „Constănțenii erau umiliți. Fiind siliți să cânte în batjocură «La arme» sau «Deşteaptă-te, române!» ca să poată fi apoi huiduiţi şi bătuţi de bulgarii civili de prin oraş, din cauza acestor cântece“, consemna prefectul orașului. Tot în batjocură, dobrogenii erau înhămaţi să care apă şi chiar să tragă la plug.

Soldați bulgari în Dobrogea Foto: Profimedia

Cruzimea bulgarilor a început însă la Turtucaia. „Nici o armată din lume nu s’a purtat cu atâta ferocitate faţă de adversar, cum s’au purtat Bulgarii faţă de ostaşii români la Turtucaia. Bulgarii n-au ocupat oraşul nici prin bravură, nici prin curajul lor, ci pur şi simplu prin superioritatea lor numerică. După ocuparea oraşului, orice armată civilizată s’ar fi mulţumit să captureze pe supravieţuitorii bravei garnizoane. Bulgarii, ruşii, s’au dedat la atrocităţi. Și aici începe sălbăticia bulgară. Bătălia de la Turtucaia a pus mai mult ca oricând într-o lumină vie instinctele de bestie feroce a neamului bulgăresc. De-acum ştim că în faţa noastră n-avem o oaste civilizată, ci hoarde de sălbatici, bune de-a fi stârpite. Masacrarea prisonierilor noştri la Turtucaia cere sânge. Răsbunarea nu va întârzia şi va face pe bulgari să urle de durere“, scriau jurnaliștii ziarului „Universul“.

Ajutați de o santinelă germană de la Câmpina

Unii prizonieri au reușit să fugă. După cum anunța ediția de seară a ziarului „Universul“ din 25 octombrie, trei soldați români făcuți prizonieri de bulgari la Turtucaia au reușit să fugă dintr-un lagăr din apropierea Sofiei și au ajuns în Capitală. Ei au reușit să scape mituind o santinelă germană care vorbea românește și lucrase la exploatările petrolifere de la Câmpina.

Statuia lui Ovidius dată jos de pe soclu Foto: Colecție Radu Cornescu

Din știre aflăm că soldații „au trecut apoi prin toată Bulgaria, cu piciorul și cu calea ferată, dîndu-se drept soldați germani cari se întorc la front. Aproape de Dunăre, ei au reușit să prindă cai și au trecut Dunărea înot între Turtucaia și Silistra. Unul din ei a venit să comunice unui funcționar al nostru vești de la fiul său, care și el este prizonier lângă Sofia, și s-a întors dimineață să-și găsească regimentul la Brăila, vroind să se ducă din nou pe front“.

Turtucaia, locul unde armata română a suferit o grea înfrângere Foto: Arhivă

Câțiva au reușit să scape înainte de a fi luați prizonieri. În ziarul „Dimineața“ se povestește de faptele de vitejie a doi caporali. „Unul dintre ei, Vasile Anastase, după ce a luptat voinicește la Turtucaia, cînd urmînd ordinului de retragere s’a văzut jos în port, mitraliat de germano-bulgari, a luat o barcă, a îmbarcat pe cei 18 soldați de sub comanda sa, a mai luat și patru răniți și, sub focul inamic, i-a adus pe toți cu bine pe malul de la Oltenița. Cel de-al doilea, Stan Marin, l-a salvat cu prețul vieții lui pe un locotenent, George Economu. Amîndoui, și locotenentul și el, au căutat să scape la Turtucaia de bulgaro-germani, trecînd Dunărea înot sub ploaia de gloanțe a inamicului. Ajunși aproape de malul nostru, au dat în curentul unor șlepuri cari se aflau ancorate acolo. Locotenentul Economu se simțea istovit de puteri și amenințat să fie dus de curent sub șlepuri. Focul inamic nu dădea răgaz nici o clipă. Caporalul Stan Marin însă, cu un sînge rece admirabil, s’a urcat pe șlep, a luat o funie, a făcut dintr’însa un nod rulant și prinzînd pe locotenent l’a scos la mal“, relata ziarul.

„Cine știe“: strigătul de ajutor

Acasă, românii își căutau soldații care fuseseră în luptă. Mai multe ziare ale acelei perioade publicau sute de anunțuri în care cei rămași acasă încercau să dea de urma militarilor de pe front. Sub titlul „Cine știe“, cu mențiunea că „publicațiunile la această rubrică se fac în mod gratuit“, ziarele încercau să ajute ca mamele, tații, iubitele să dea de urma celor dispăruți. „Soția soldatului dispensar Ilie Zwilling din regimentul 80, batalionul IV, compania 18, Turtucaia, roagă pe toți acei cari au vreo cunoștiință despre soarta lui să comunice la adresa calea Plevnei No. 222“, „Familia soldatului brancadier Georgescu Vasile Gheorghe, din regimentul 80 infanterie, compania IV, roagă pe oricine știe ceva despre dînsul să comunice soției sale Paulina Georgescu, str. Viitor No. 11“, „Soția și mama plutonierului David Goldstein din reg. 76, bat. IV, care a luat parte la lupta dela Turtucaia, roagă din suflet pe cei cari le-ar putea da vre-o știre despre dînsul să le comunice, strada Gîndului No. 15“, „Bătrînii părinți ai soldatului Schneckenberg Hens (Hermann) din reg. 6 artilerie, divizionul obuziere, bateria VII, care la izbucnirea războiului se afla la Turtucaia, roagă din suflet pe toți acei cari știu ceva despre unicul lor fiu, a le comunica pe adresa B. Feldberg, București, str. Alex. Orăscu 6“, „D-na Rosa Groper din strada Libertăței 7, roagă pe cunoscuții și camarazii fratelui ei Jacques zis Groz Haim Iancu, dispensat în reg. inf., bat. 4, comp. 15, care a luptat în Turtucaia, dacă au vreo știre despre dînsul să binevoiască a le comunica“. Și ca aceste anunțuri mai erau alte câteva sute.