Logica productiei cu orice pret

Ministerul Finantelor este din nou in postura de pompier. "Nu mai merge asa", declara pe un ton grav ministrul Tanasescu, in timp ce arata cu un deget amenintator spre cei care au blocat cu datorii si

Ministerul Finantelor este din nou in postura de pompier. "Nu mai merge asa", declara pe un ton grav ministrul Tanasescu, in timp ce arata cu un deget amenintator spre cei care au blocat cu datorii si pierderi canalele prin care circula banii in economie. Situatia este, intr-adevar, dramatica. Arieratele sau datoriile neachitate la termen de cele 83 de intreprinderi de stat monitorizate au crescut, anul trecut, cu 42% in termeni nominali si cu 21% in termeni reali, adica dupa ce s-a eliminat influenta inflatiei. Valoarea lor era, la 31 decembrie 2002, de 130.000 de miliarde de lei, echivalentul a 4 miliarde de dolari sau 10% din PIB-ul Romaniei. Din suma totala, jumatate (67.000 de miliarde) erau datorii fata de bugete, centrale si locale. Blocarea circuitelor financiare a continuat cu aceeasi intensitate si in 2003, fapt ce a alertat guvernul, care intentioneaza sa intervina inainte ca economia sa intre in colaps. Finantele, in colaborare cu Industria, lucreaza deja la "o schema de compensare-eliminare a arieratelor". Se incearca, in fapt, sa se deblocheze circuitele financiare printr-un jet puternic de bani de la buget ("cateva zeci de mii de miliarde"), dupa care guvernul promite ca "cine nu va respecta regulile, fata de bugetul de stat sau fata de societatile partenere, va disparea de pe piata". Ce sanse de reusita au asemenea scheme, care au mai fost, de altfel, folosite dupa 1989? Arieratele nu sunt o inventie romaneasca. Ele sunt niste credite comerciale utilizate in toata lumea. Pentru ca nici un producator nu-si vinde marfa cu plata pe loc, ci la un anumit termen - trei sau sase luni. "Meritul" romanilor este de a fi transformat arieratele intr-un mijloc de supravietuire a intreprinderilor cu pierderi. Gravitatea problemei arieratelor nu este data deci de faptul ca intreprinderea x nu a incasat la timp banii care i se cuveneau de la societatea y, care, la randul ei, a fost amanata la plata de compania z, aflata temporar intr-o penurie de lichiditati. In asemenea cazuri, deblocarea este o treaba simpla, care se poate realiza in cateva ore pe calculator. Pericolul pentru economia romaneasca vine insa de la cei care produc, dar nu platesc ceea ce consuma, deoarece sunt ineficienti si cheltuiesc mai mult decat veniturile pe care le pot obtine. Astfel de datorii, care formeaza asa-numitul nucleu dur al arieratelor, nu pot fi stinse oricat de puternic ar fi jetul de bani de la buget. La inceputul lui 1992, cand economia era, practic, paralizata de arierate, s-au dat credite de sute de miliarde pentru deblocarea circuitelor financiare. Dupa incheierea operatiunii, arieratele au disparut, dar satisfactia guvernantilor a fost de scurta durata. In cateva luni, s-au refacut la loc. Alti bani, alta distractie. Pentru ca arieratele din economia romaneasca nu sunt o problema de bani, ci de reforme. De restructurare sau privatizare a intreprinderilor de stat cu pierderi care au sanse de reabilitare si de scoatere din circuitul economic a celor fara viitor. Or, tocmai reforma intreprinderii se tot amana in Romania. "Industria nu e buna, dar trebuie sa o pastram", se aude adesea pe culoarele diferitelor ministere. Asemenea declaratii reamintesc de doctrina comunista a economiei de razboi, prin care fosta Uniune Sovietica obliga tarile satelite sa produca tot, indiferent de cost si calitate, deoarece razboiul rece dintre socialism si capitalism se putea transforma oricand intr-unul cald. Dupa o asemenea logica se sustine, de exemplu, ca tona de carbune romanesc costa tot atat cat tona de carbune polonez. S-ar putea sa fie asa, dar numai daca se ignora doua lucruri esentiale. Pretul carbunelui romanesc nu este cel de piata, deoarece producatorii nu platesc impozite, ba mai primesc si subventii de la buget. Apoi, nu se are in vedere diferenta mare de calitate dintre carbunele romanesc si cel polonez. Daca s-ar tine seama de cei doi factori, pretul carbunelui romanesc ar fi, probabil, dublu fata de cel polonez. Dar, logica productiei cu orice pret ignora calculul de eficienta. Iar consecintele sunt greu de banuit. Dupa 1996, pierderile din minerit s-au redus apreciabil an de an. O asemenea tendinta pozitiva s-a mentinut si in 2001, primul an de guvernare a PSD. In 2002, insa, cand discursul a devenit predominant populist, situatia din minerit s-a schimbat radical. O companie nationala a reusit chiar trista performanta de a-si spori pierderile, intr-un singur an, de mai multe zeci de ori! Calculul de eficienta se ignora insa nu numai in minerit, ci si in celelalte sectoare de activitate. O dovedeste poate cel mai bine modul in care progreseaza economia. Dupa 2000, productia creste, in medie, cu 5% pe an. Astfel de ritmuri, printre cele mai inalte din Europa, s-au obtinut prin acceptarea ca la buget sa nu vina venituri echivalente cu 7-8% din PIB. Sumele respective reprezinta datoriile intreprinderilor cu pierderi fata de vistieria statului. Arieratele s-au acumulat, dar n-au ramas neplatite, cum s-ar putea crede. Pe masura ce au scazut veniturile publice, s-au redus si cheltuielile statului, indeosebi cele legate de protectia sociala. Altfel, deficitul bugetar ar fi explodat. Intr-o asemenea situatie, este limpede ca nu de scheme de compensare a arieratelor are nevoie romanul, ci de renuntare la politica de crestere in detrimentul calitatii vietii.