Lecție despre iubire și credință. Povestea preotesei canadiene care a fost alături de Bucharest Pride încă de la primul marș
0În 2005, reverenda Diane Fisher a venit din Canada și a fost una dintre puținele voci religioase care au susținut public comunitatea LGBT, implicându-se în primul Pride din București. După 20 de ani, s-a întors să vadă ce s-a schimbat și să vorbească despre o credință bazată pe iubire.
Primul lucru pe care îl vezi odată ce intri în Muzeul Istoriei și Culturii Queer din București este un poster imens pe care apar trei tineri în travesti, cu brațele încrucișate. Este o poză mărită, făcută de Poliția de moravuri, în prima jumătate a secolului trecut. Protagoniștii erau victime ale Codului Penal din perioada lui Carol al II-lea (1936), când „actele de inversiune sexuală“ se pedepseau cu închisoare de la șase luni la doi ani.
La aproximativ șapte decenii distanță, într-o Românie în care democrația se afla la început de drum, avea loc prima ediție a Gay Fest, un eveniment dedicat drepturilor persoanelor din comunitatea LGBT. Una dintre vocile care au pus umărul la organizarea lui a fost Diane Fisher. Acum are 72 de ani și este reverendă a Bisericii Comunității Metropolitane (Canada), lesbiană, căsătorită cu o femeie și mamă a unei fete. Vara aceasta s-a întors în România și a vorbit cu „Weekend Adevărul“ despre tot ce s-a schimbat, ce a rămas greu de schimbat și despre cum dragostea – pentru sine, pentru ceilalți și pentru Dumnezeu – poate deveni, în același timp, sprijin și rezistență.
Credința nu se oprește la ușa bisericii
Era o zi călduroasă de iunie când am ajuns la Muzeul Queer din Cartierul Armenesc: un apartament vechi, cu tavane înalte, pereți decorați cu picturi și desene care spun o altfel de istorie culturală a României. La scurt timp după, ușa se deschide. Era Diane, zâmbitoare. Purta o bluză albastră, ca de catifea, cu dantelă neagră pe deasupra, care îi acoperea tatuajele de pe mâini – un detaliu care contrastează puternic cu ideea tradițională despre cum ar trebui să arate o persoană din mediul religios. Dar Diane nu se încadrează în niciun tipar convențional și e dovada vie că două lumi – spirituală și queer – pot coexista nu doar în aceeași societate, ci în același om. Are o voce caldă, care transmite empatie. Se așază la masă și bea o cafea dintr-o ceașcă, în care este scufundat un mare cub de gheață. În spatele ei se află un ventilator, care îi suflă ocazional firele cărunte.
De la primele replici, tonul blând îi trădează experiență de viață. În anii ’80, în Canada, de unde e originară, Diane își dorea să devină preoteasă. Nu era, însă, o alegere simplă pentru o femeie. I s-a spus direct că nu poate urma acel drum, din simplul motiv că este fată. În loc să-și abandoneze visul, a găsit căi alternative prin care să rămână aproape de vocația ei – a lucrat în ONG-uri, a oferit asistență juridică și a rămas activă în spațiul public. Tot la începutul anilor ’80 a devenit mamă și, în paralel, a continuat să caute un drum care să-i permită o viață în slujba celorlalți. A aplicat la un seminar anglican când fiica ei avea patru ani, dar conducerea a considerat că statutul de mamă era un impediment. Întâmpinată cu un refuz, a mers mai departe. A ales un alt seminar unde, de data aceasta, a fost sinceră de la început și le-a spus că este lesbiană. „M-au întrebat ce cărți am citit, ce părere am despre ele și încotro aș vrea să mă îndrept. De obicei durează cam o lună după interviu până se ia o decizie, dar pe mine m-au acceptat în aceeași zi“, povestește ea.
Răspunsul a venit mai repede decât se aștepta. Era prima lesbiană acceptată la acel seminar. Nu a fost un gest de toleranță la adresa lui Diane, ci alegerea unei echipe care își dorea diversitate reală în rândul slujitorilor bisericii. Aceasta nu a simțit vreodată o ruptură între identitatea ei spirituală și cea sexuală. Spune că și-a păstrat mereu echilibrul interior și că nu a trăit cu sentimentul unei contradicții. Totuși, nu toți o priveau la fel. Societatea era într-o tranziție lentă și deseori dureroasă. Erau voci care îi spuneau că nu se poate să fie și reverendă, și lesbiană. Dar Diane a rămas fermă: „Ba da, pot. Și uite că sunt“.
Anii de început în slujire au fost marcați de dificultăți financiare și de respingere instituțională. Simțea că munca ei nu este luată în serios. Biserica pe care o construise alături de alții – cea a Comunității Metropolitane – nu era acceptată în asociațiile oficiale ale clericilor. Salariul era prea mic pentru a trăi decent, așa că Diane a lucrat în paralel ca cizmar – repara și confecționa pantofi. Prima locație în care comunitatea lor își ținea slujbele a fost incendiată într-un atac motivat de ură. Proprietarii spațiului nu au mai vrut să-l închirieze după incident. A fost un moment greu, dar nu unul care să o oprească. Biserica Anglicană locală le-a oferit găzduire. Acolo și-a continuat activitatea. În acei ani, comunitățile LGBT nu aveau sprijin instituțional, iar vocile religioase deschise erau rare. Diane a devenit, încet, una dintre acele voci. Nu era doar o activistă sau o reverendă, ci o punte între două lumi care, în ochii multora, se excludeau reciproc. Experiența personală a devenit dovada că identitatea queer și credința nu doar că pot coexista, dar pot lucra împreună pentru binele celorlalți. „Per total, primii ani au fost grei – financiar și emoțional, mai ales cu acel incident. Dar slujirea, în sine, a fost extraordinară. Știam că sunt exact acolo unde trebuie să fiu“.
Începuturi: o întâlnire, un refuz și zeci de faxuri din toată lumea
Diane a ajuns pentru prima oară în România în 2003, dar implicarea concretă în organizarea Pride-ului a început în 2005, anul primei ediții cu marș public. Îl cunoscuse pe Florin Buhuceanu, activist pentru drepturile omului și fost președinte al Asociației Accept, în Canada, cu doi ani înainte, când acesta aplicase pentru o conferință. Ea i-a redactat scrisoarea de recomandare. „La început a fost puțin ciudat, pentru că trebuia să ne «mirosim» un pic unul pe altul“ , își amintește râzând. Dar au găsit rapid un echilibru. Diane aducea cu ea experiența activismului dintr-o societate mai avansată în recunoașterea drepturilor LGBTQ, iar Florin cunoștea terenul românesc.
Planul pentru Pride a fost curajos. Florin a dus-o direct de la aeroport la primărie. Acolo au fost întâmpinați de primarul Adriean Videanu cu o atitudine ostilă, furioasă, care a spus că nu va asigura protecție pentru marș. După întâlnire, Diane l-a întrebat pe Florin ce fac mai departe. „Așa că am convocat o întâlnire cu Accept și le-am explicat că, deși pare riscant, avem o oportunitate istorică. Dacă vor să fie curajoși și să scrie istorie, atunci e momentul. Dacă aleg să nu o facă, e în regulă, dar Accept și-ar pierde credibilitatea, iar comunitatea LGBTQ din țară ar rămâne, în continuare, în umbră“. Atunci, Diane Fisher a apelat la rețeaua de biserici din care făcea parte. A cerut sprijin din partea lor, a ONG-urilor și a comunităților queer din alte țări. Au început să vină scrisori, e-mailuri și mesaje. „Am avut parte de o reacție incredibilă, pe care nu mi-o imaginam. Până și copii scriau «vă rugăm să-i lăsați pe oameni să fie cine sunt». Am primit mesaje de pe fiecare continent, mai puțin Antarctica. A fost incredibil“. Mesajele de susținere au fost atât de numeroase încât primarul și-a închis adresa de e-mail. Atunci au trecut la faxuri. Zeci de faxuri, zi după zi. Suportul internațional a fost copleșitor. Fiecare fax era un apel la solidaritate umană și o piesă dintr-un puzzle mai mare, care urma să se concretizeze. În paralel, Ministerul Justiției și Președinția au făcut declarații publice prin care susțineau dreptul la întrunire pașnică. Presa internațională a început să acopere subiectul, iar primarul a cedat. Le-a permis desfășurarea marșului.
Un marș care putea fi în doi, dar a fost începutul unei mișcări
Ziua Pride-ului a început cu incertitudine. Nimeni nu știa câți oameni vor veni. Diane și Florin se pregătiseră pentru orice, inclusiv pentru un marș în doi. „Eu am adus cu mine măști pentru cei care voiau să participe, dar nu voiau să fie recunoscuți sau se temeau că își vor pierde slujbele. Erau măști colorate, care puteau fi personalizate după cum voiau participanții. Cred că asta i-a încurajat pe mulți să vină“. Până într-un punct, pe lângă cei doi, prezenți mai erau doar câțiva jurnaliști. Când, dintr-un colț al parcului, au apărut primele siluete, care emanau o explozie de culori – drag queens și drag kings. „Au venit în fugă, i-am îmbrățișat și le-am spus cât de recunoscătoare eram“. Au fost începuturile unei mișcări – fragilă, dar reală.
Anul următor, în 2006, marșul a fost mai amplu, a beneficiat de o și mai mare acoperire media, dar a fost și mai periculos. „Au fost aruncate cocktailuri Molotov, oamenii au fost amenințați și unii au încercat să treacă de cordoanele de protecție – a fost înfricoșător. Dar în anul acela au venit mai mulți oameni, iar acoperirea media a fost neprețuită. A contat enorm, pentru că cei care stăteau acasă puteau vedea la televizor câți oameni gay ieșiseră în stradă“. După terminarea manifestației, la metrou, unde camerele nu mai filmau, 12 participanți au fost bătuți. Accept i-a sprijinit să își caute dreptatea în instanță. Procesul a durat zece ani și a ajuns până la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Dar au câștigat.
Din 2004, în fiecare an, în București a existat câte un marș care să susțină drepturile comunității LGBT – și de fiecare dată, drag queens au fost în frunte, dansând. În timp ce vorbea despre acele prime ediții din București, Diane a fost cu gândul și la Toronto. Fiica ei își dorise întotdeauna să meargă în urma carelor alegorice, acolo unde erau „zânele“ – reginele. Le iubea, și ele o iubeau. Își amintește clar un moment tensionat, când, în timpul unei contramanifestații, un bărbat a apărut din senin, a smuls-o pe fiica ei din mulțime și i-a spus lui Diane că nu e o mamă potrivită. „N-ai văzut niciodată drag queens alergând atât de repede“, spune Diane. Au venit imediat, au luat-o și în câteva secunde era înapoi la ea. A fost un semn clar că și în Canada mai existau probleme – pentru că erau încă oameni care credeau că pot lua un copil de lângă mamă doar pentru că e lesbiană. Poliția l-a investigat pe bărbatul respectiv, l-a acuzat, dar urmele acelui moment au rămas.
O victorie a vizibilității, o restanță a politicii
După aproape două decenii, Diane Fisher s-a întors în România. A fost impresionată de transformarea marșului – de la 350 de oameni în 2005 la peste 30.000 în prezent. E o diferență uriașă, care reflectă nu doar o schimbare numerică, ci și una de mentalitate. Traseul e acum mult mai lung, ceea ce, în mod paradoxal, e o provocare logistică, dar și un semn că spațiul public e revendicat altfel: Parcul Izvor, punctul în care Pride-ul își are punctul terminus, nu mai e suficient de mare pentru toți cei care participă. Însă poate cea mai importantă schimbare este cea din oameni. Participanții nu mai sunt apăsați de teamă. Se bucură, dansează, își trăiesc identitatea fără frică. E o energie colectivă, aproape festivă. Poliția e prezentă, dar nu tensionează atmosfera, dimpotrivă, asigură cadrul în care libertatea de exprimare devine posibilă fără risc. „E o schimbare enormă“, spune Diane. De la marșuri în care unii purtau măști, nu de carnaval, ci pentru protecție – a identității sau de frica pierderii jobului –, la marșuri în care adevărata personalitate e afișată cu mândrie. Acum, în 2025, se țin discursuri, se împărtășesc povești, se creează legături. Vin părinți cu copiii lor, vin bunici, vin oameni de toate vârstele. „E minunat să vezi o asemenea diversitate umană în București“, spune ea. „Totuși, nu-mi fac iluzii – știu că nu e încă ceva generalizat. Dar e un început“.
Chiar și așa, nu totul s-a schimbat. Politic, implementarea parteneriatului civil întârzie. Diane cunoaște această lentoare din experiența canadiană. „Nu e niciodată ușor cu politicienii. Se tem de pierderea voturilor“. Legea, spune ea, vine întotdeauna după mișcarea socială. După presiune. După insistență. Discursul instigator la ură însă persistă. Diane îl recunoaște din multe țări. „Unii politicieni aleg un țap ispășitor. Spun că cei din comunitatea LGBT vor distruge familiile. Eu cred că nu e adevărat. Și noi suntem o familie. Avem familii. Avem copii, facem parte din familiile în care am crescut. Și asta a existat întotdeauna“. Problema, adaugă ea, apare atunci când copiii sunt dați afară din casă pentru că sunt gay, când li se spune că nu merită să fie iubiți. Atunci comunitatea LGBT devine locul unde se adună cei respinși, cei care caută afecțiune, sprijin, siguranță.
Dumnezeu nu are asteriscuri sau paranteze
Dincolo de bucuria vizibilă oferită de Pride, o întrebare rămâne – una care apasă de ani buni în România: cum poate coexista comunitatea LGBT cu o Biserică majoritară care, adesea, o respinge? Am întrebat-o pe Diane despre această tensiune vizibilă dintre religie și identitate queer, despre rolul credinței într-un spațiu public în care se organizează cele două marșuri: Bucharest Pride și Marșul pentru Normalitate. Religia, în România, are o greutate aparte. E prezentă nu doar în biserici, ci şi în familie, în limbaj, în gesturi, în identitate, spune ea. „Religia influențează fiecare aspect al vieții“, explică Diane. Însă reverenda nu vorbește despre condamnare. Din contră. Vorbește despre credința în ideea că iubirea e porunca fundamentală. Îl citează pe Iisus, care a spus că sunt două cele mai mari porunci: „Să-l iubești pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu toată puterea ta, cu tot sufletul tău“. Și, asemenea acesteia: „Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți“. Fără excepții. Fără asteriscuri. Nu a spus: „cu excepția homosexualilor, a romilor sau a celor respinși de societate. (...) Iisus n-a fost niciodată în centru, a fost mereu la margine, cu cei excluși, cu cei marginalizați. Nu cu puterea, ci cu oamenii care aveau nevoie de ea“, spune Diane. Nu neagă frumusețea tradiției ortodoxe. Spune că îi plac unele aspecte din Biserica Ortodoxă Română și înțelege că schimbarea e grea. Că o instituție cu atâta istorie nu poate întoarce foaia brusc. Dar că în inima credinței trebuie să rămână iubirea. „Iar când luăm mesajul de iubire al lui Iisus și îl transformăm în ură sau judecată, nu facem niciun bine creștinismului sau credinței“.
În fața ideii că cele două tabere – comunitatea LGBT și cei profund religioși – nu pot coexista, Diane vorbește despre propriile răni. A fost dată afară din biserică. A simțit ce înseamnă respingerea în numele credinței. Tocmai de aceea înțelege lacrimile celor care, când aud că sunt iubiți, încep să plângă. Plâng pentru că li s-a spus că nu sunt oameni. Că nu sunt demni. Că nu sunt bineveniți nici în casa lui Dumnezeu, nici în a oamenilor. Dar Diane insistă că e posibil să ne ascultăm. Să nu ne fie frică de conversații. Să renunțăm la etichete, la strigăte, la înverșunare. „La baza comunității LGBT e iubirea – iubim oameni de același gen. Și ar trebui ca iubirea să fie și în centrul Bisericii“. Frica, spune ea, se naște uneori din necunoaștere: „Unii spun că n-au cunoscut niciodată o persoană gay. Dar apoi își dau seama că da, cunosc“. Pentru cei care nu acceptă, mesajul ei e simplu: „Întoarceți-vă la învățăturile lui Iisus“. Iar pentru cei care încă încearcă să își găsească locul, tot iubirea e răspunsul. „Să știți că sunteți iubiți. Că sunteți minunați așa cum sunteți. Că Dumnezeu vă iubește. Iisus n-a spus nimic despre homosexualitate, dar a spus să nu judecăm. Să iubim. Vorbiți despre protejarea familiei? Ei bine, aceștia sunt copiii voștri. Trebuie protejați – nu de iubire, ci de ură și judecată“.
Ce îi dă speranță? Accept – organizația care nu a renunțat niciodată. Tinerii care dansează pe stradă în timpul Pride-ului. Cele 30.000 de persoane care au venit anul acesta. Nu, nu e o situație general valabilă. Nu e totul roz. Dar e un început. Și dacă fiecare om ar învăța să se iubească pe sine, pe Dumnezeu și pe aproapele său – fără „dar“ –, atunci, spune Diane, am fi pe drumul cel bun. „Nu-mi fac iluzii că asta e norma. Dar există speranță în toate astea. Cred că durează mult, dar suntem pe drumul cel bun. Și dacă reușim să păstrăm convingerea că suntem perfecți exact așa cum suntem, că ne putem iubi pe noi înșine, pe Dumnezeu și pe aproapele nostru – atunci va fi bine. Și asta, da, oferă multă speranță“.
Se încarcă comentariile...
