Interviu România, pe ultimul loc în UE loc privind LGBT. Președintele organizației Accept: „Drepturile omului nu sunt opționale”
0Decenii la rând, România a incriminat iubirea între persoane de același sex. Deși Articolul 200 a fost abrogat abia în 2001, inegalitatea legislativă persistă. Familiile LGBT nu sunt recunoscute, persoanele trans sunt forțate să-și apere identitatea în instanță, iar politicienii evită subiectul.
În 1936, articolul 431 din Codul Penal interzicea relațiile între persoane de același sex dacă „produceau scandal“. În 1968, comunismul a tăiat și condiția scandalului: articolul 200 pedepsea pur și simplu interacțiunea dintre persoane de același sex cu închisoarea. A durat până în 2001 ca această lege să fie abrogată – nu din convingerea politicienilor că cetățenii din comunitatea LGBT nu mai trebuie închiși după gratii și că trebuie tratați în mod egal, ca restul populației, ci a venit ca urmare a necesității de a ne integra în Uniunea Europeană. Luna iunie aduce din nou Pride Month – o lună de memorie și vizibilitate pentru persoanele din comunitatea LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgen) –, însă România de azi nu a făcut progrese semnificative. Deși se estimează că între 5 și 10% din populație face parte din comunitatea LGBT, legile încă refuză să recunoască existența familiilor formate din persoane de același sex. Persoanele trans sunt nevoite să-și demonstreze identitatea în instanță. Condamnările CEDO sunt ignorate. Politicienii se tem, iar statul tărăgănează.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Victor Ciobotaru, director executiv al Asociației ACCEPT (prima și cea mai importantă organizație neguvernamentală din România care apără și promovează drepturile persoanelor LGBT, înființată în 1996), despre toate aceste rupturi și decalaje, despre cât de mult a rămas România în urmă – despre articole de lege care au schimbat, în rău, viețile oamenilor. Despre Pride, ca formă de revendicare a spațiului public. Despre tinerii care nu mai acceptă tăcerea. Despre cum, în ciuda frânei instituționale, societatea civilă merge înainte.
„Weekend Adevărul“: Articolul 200 a fost considerat una dintre cele mai represive legi împotriva persoanelor LGBT. Ce însemna, concret, să trăiești sub amenințarea acestei legi?
Victor Ciobotaru: Articolul 200 a însemnat, fără îndoială, una dintre cele mai toxice forme de legislație pentru persoanele din comunitate LGBT, dar care a afectat, în cea mai mare măsură, bărbații din comunitatea gay. Acest articol a afectat viața persoanelor LGBT atât în perioada comunistă, cât și în perioada postdecembristă, el având efecte până aproape de momentul abrogării, în 2001. Articolul 200 a însemnat, de fapt, condamnarea persoanelor LGBT la o viață de teroare și de invizibilitate. Odată cu introducerea legislației de incriminare a persoanelor și de trimitere a acestora la închisoare, s-a semnat o sentință de forțare la o viață marcată de teamă, mai ales teama pierderii libertății. În momentul în care s-a introdus această legislație, nici nu se punea problema să te ții de mână cu partenerul, iar dezvoltarea oricărei relații de lungă durată cu persoane de același sex era echivalentul pedepsei cu închisoarea.
Ce efecte a avut, în practică, această lege asupra comunității LGBT și a societății româneşti?
Persoanele din comunitatea LGBT riscau să se confrunte cu anchete, cu bătăi din partea Miliției de moravuri, care a comis abuzuri de-a lungul timpului. Securitatea, care se folosea de acest articol infam, mai ales pentru a băga la închisoare persoanele LGBT, ajunsese să apeleze la el și ca instrument de eliminare a adversarilor politici. Au căzut victime ale acestui articol și persoane care nu erau parte din comunitatea LGBT, dar care puteau fi foarte ușor condamnate pe baza unei declarații a cuiva, doar pentru că erau incomode regimului comunist. Sunt multe istorii. Din păcate, multe sunt necunoscute, însă dintre cele pe care noi am ajuns să le documentăm, în arhive, de persoane publice, care au contribuit în mod consistent la cultura acestei țări sau la îmbogățirea societății pe diverse planuri – și aici mă refer la intelectuali, la artiști, la profesioniști în diverse domenii – au avut viețile distruse doar pe baza articolului 200, doar pentru că făceau parte din comunitatea LGBT. Amintesc doar câteva nume, cum ar fi balerinii Gabriel Popescu și Stere Popescu, muzicologul Mihai Rădulescu și istoricul Radu Ionescu. Dansatorul Trixy Checais, care a fost trimis cinci ani la Canal, nu și-a mai revenit niciodată în urma traumei pe care a trăit-o acolo. Pictorul George Tomaziu și partenerul acestuia, Dinu Albulescu, care s-a sinucis în urma presiunilor făcute de către Securitate, pentru a deveni informator delaționist împotriva prietenilor săi, care făceau parte din comunitatea LGBT, sunt doar un alt exemplu. Deci, articolul 200 a însemnat un instrument de teroare, care a condamnat pentru o lungă perioadă de timp la invizibilitate și la o viață trăită sub semnul terorii, care nu însemna doar posibilitatea de pierderea a libertății, ci și tortură și chiar moarte. Statul român nu și-a cerut niciodată scuze față de victimele acestui articol. Am ajuns să vorbesc cu supraviețuitori ai articolului 200, care sunt din ce în ce mai puțini, din cauza trecerii timpului, și care încă sunt marcați de impactul pe care o asemenea legislație represivă a avut-o asupra modului în care au fost forțați să își trăiască viața. Multe vieți au fost distruse.
Anii ’90: întârzierea libertății și o ambiguitate legislativă
Cum au continuat autoritățile române să persecute persoane LGBT în anii ’90, după căderea regimului comunist?
Dacă facem referire strict la perioada anilor ’90, când se considera că în România comunismul a căzut și a devenit o țară democrată, în care drepturile omului erau respectate, vedem totuși că efectele acestui articol s-au menținut. Ultimul caz pe care noi îl avem documentat, de persoană care a fost băgată la închisoare pentru că făcuse niște declarații amoroase, declarații de iubire unei alte femei, este faimosul caz al Marianei Cetiner. În anul 1995, aceasta este luată de acasă, anchetată și băgată în închisoare. A fost eliberată abia în anul 1998, prin decret prezidențial, ca urmare a unor presiuni politice externe, a unor organizații și activiști din afara țării, pentru că autoritățile române ignorau orice semnale transmise pentru respectarea drepturilor omului. Urmările tratamentului la care erau supuse persoanele LGBT, băgate în închisoare, sunt foarte trist ilustrate în parcursul vieții Marianei Cetiner, care, odată eliberată prin decret prezidențial în anul 1998, primește azil politic, pentru a-și putea continua viața, în Germania. Acolo a beneficiat de consiliere psihologică și de sprijin din partea statului german, dar nu s-a mai recuperat niciodată complet în urma acelor traume.
Ce factori au determinat, în mod concret, abrogarea articolului 200 în 2001 și care a fost rolul clasei politice în acest proces?
Această schimbare legislativă a Codului Penal n-a venit din convingerea clasei politice că cetățenii din comunitatea LGBT nu mai trebuie încarcerați și că trebuie tratați în mod egal ca toți ceilalți cetățeni, ci a venit mai degrabă ca urmare a unei necesități de a ne alinia la niște standarde impuse de organismele internaționale, din care noi ne doream să facem parte. Ne doream să facem parte din Consiliul Europei și din Uniunea Europeană. Or, nu puteam fi parte din aceste entități internaționale atât timp cât statul român nu respecta drepturile de bază ale cetățenilor. Nu ne puteam numi o democrație fără respectarea acestor drepturi. Toate dezbaterile care au existat și care s-au întins pe foarte mulți ani nu au dus la convingerea majorității politice, care să voteze pentru abrogarea articolului 200. S-a ajuns la soluția asumată de către premierul din acea vreme, din 2001, Adrian Năstase, de abrogare a articolului 200 prin ordonanță de urgență.
Ce a urmat după acel moment, din perspectiva drepturilor persoanelor LGBT?
Tot în perioada respectivă am trăit și o situație aproape absurdă, pentru că înainte de abrogarea articolului 200, noi am ajuns să adoptăm legislație antidiscriminare, prin ordonanța 137, adoptată în anul 2000, cu un an înainte de abrogarea articolului 200. Deci, pentru un an de zile, persoanele LGBT din România erau protejate de discriminare, teoretic, dar în același timp riscau și să fie trimise la închisoare, pentru că articolul 200 era încă în vigoare. Abrogarea articolului 200 a fost o victorie, care a însemnat că persoanele LGBT nu mai erau trimise la închisoare, dar n-a fost urmată de alți pași legislativi, care să continue progresul. Asta s-a întâmplat și în cazul legislației antidiscriminare. Bariere legislative au continuat să existe și încă mai există și astăzi. Sunt o mulțime de goluri legislative în ceea ce privește, spre exemplu, faptul că în România nu există nicio formă de recunoaștere legală pentru familiile formate din persoane de același sex. Ceea ce înseamnă că în toată perioada asta, din 2000 și până acum, familii întregi, formate din părinți și copii, trăiesc fără niciun fel de protecție juridică. Ele nu există în fața statului. Sunt, spre exemplu, copii care au doi părinți de același sex, dar unul dintre ei nu este recunoscut de statul român. În caz de deces, de despărțire, de spitalizare, celălalt părinte, care nu e recunoscut de stat din punct de vedere legal, e un străin. Și e profund nedrept.
Politicienii au rămas în urmă, societatea a evoluat
În cazul parteneriatului civil, care sunt principalele obstacole venite din partea politică, dar și socială?
Cred că, dacă vorbim de obstacole la nivel politic, cel mai mare este, în continuare, lipsa voinței politice. Avem partide și politicieni care refuză în mod sistematic să discute în mod serios despre adoptarea unei legislații de protecție a familiilor formate din persoane de același sex. Și motivele, sigur, pot fi diverse: fie de teamă de a nu pierde electoratul conservator, fie pentru că ei înșiși au convingeri ultraconservatoare – asta contează mai puțin, pentru că politicienii sunt aleși să reprezinte o garanție a faptului că drepturile tuturor cetățenilor sunt respectate. Însă lucrul acesta nu se întâmplă. Și ne confruntăm, dincolo de lipsa de voință politică, și cu homofobia instituțională, care se resimte foarte puternic – o frână imensă în calea reformei. În schimb, am observat că societatea este mai deschisă decât politicienii.
Dacă ar fi să facem o comparație între generațiile vechi de politicieni și cele mai noi, există anumite diferențe cu privire la discursul lor, la cum se poziționează?
Dacă luăm ca punct de referință anii ’90-2000, cu siguranță există o diferență. Dacă în anii 2000 erau extrem de puțini politicieni care luau vreo poziție pentru protejarea drepturilor sau să își asume un discurs pentru apărarea persoanelor LGBT, astăzi avem în majoritatea partidelor – chiar și în partidele mainstream, care sunt în general conservatoare – parteneri de dialog: avem politicieni, în general tineri, care sunt mult mai deschiși, care sunt conectați cu valorile europene, democratice, și care înțeleg ce presupun acestea. Înțeleg faptul că toți cetățenii trebuie să fie tratați în mod egal. În 2018 s-a depus un proiect de parteneriat civil, redactat de Asociația Accept, în parteneriat cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), și care a fost semnat de aproximativ 40 de politicieni din majoritatea partidelor politice din Parlament. Dacă facem referire și la cele mai recente alegeri, avem pentru prima dată partide politice care și-au asumat în programul lor electoral protecția drepturilor persoanelor LGBT.
Vocea schimbării
Spuneați că la nivel de societate lucrurile evoluează – din ce ați observat în activitatea ACCEPT, cum se raportează noua generație la identitatea LGBT și la ideea de asumare publică?
Cred că noua generație a jucat un rol uriaș. Vorbesc și din percepția mea personală, cât și din ceea ce am observat de-a lungul timpului, prin activitatea de la Asociația ACCEPT. Tinerii născuți după anii ’90 sau care au crescut într-o societate democratică, în schimbare, mai ales tinerii crescuți în orașe, într-o perioadă în care au avut acces la educație și la internet, care au putut să se documenteze dincolo de sursele oficiale, sunt cei care nu mai acceptă tăcerea sau nu mai acceptă să ducă o viață ascunsă, pentru că nu mai există o legislație care să le inducă teama aceasta. Sunt tineri care nu mai acceptă în sine rușinea, ca normă. Nu mai înghit discursurile de demonizare a diverselor identități și a minorităților. Tinerii născuți după ’90 au învățat să vorbească deschis despre cine sunt ei, despre identitatea lor, au învățat să-și afirme public identitatea, au învățat să iasă în stradă, să se implice civic pentru diverse cauze. Sunt și cei mai numeroși participanți la Pride, atât la cele din țară, dar și la Bucharest Pride.
Ce efect are această implicare a tinerilor asupra mentalităților din jurul lor? Se observă o schimbare reală în societate?
Sunt tineri care se organizează singuri și care se implică pe diverse paliere pentru a-și vedea drepturile reprezentate și pentru a-și face auzite vocile. Sunt și tineri care susțin drepturile persoanelor LGBT în spațiul public, fie că fac parte din comunitate, fie că nu. Tinerii aceștia nu mai vor să trăiască în frică și nu mai pot fi reduși la tăcere, indiferent de cât de vocali ar fi politicienii din zona extremistă. Desigur, prin tinerii aceștia, prin vizibilitatea lor, prin asumarea de care dau dovadă, contribuie la schimbarea percepțiilor din societate, schimbarea opiniilor celor din familie, a colegilor, a prietenilor, a oamenilor de la locul de muncă. Și asta se vede și în cifre. Tot prin studiile care au fost realizate de-a lungul timpului, atât de Accept, cât și de institute de sondare, vedem că tot mai mulți români ajung să cunoască personal oameni din comunitatea LGBT. În 2021, vreo 19% dintre români declarau că ar cunoaște pe cineva personal din comunitatea LGBT. În 2024, la începutul anului, un alt studiu arăta că procentul a crescut la peste 20%, este un procent care a crescut mult, și asta face o diferență enormă în societatea românească.
Pe ultimul loc în Europa: situație evitată chiar și de state represive
România a ajuns pe ultimul loc în clasamentul ILGA-Europe privind drepturile LGBT. Ce criterii s-au luat în calcul pentru această ierarhie și ce arată această poziție despre realitatea din teren?
Rainbow Map este un clasament care se face anual de către organizația ILGA-Europe, realizat pe baza unei analize pe mai multe arii esențiale pentru zona drepturilor omului, care includ zona de calitate și nediscriminare, de protecție a familiilor, de anchetare a infracțiunilor motivate de ură și discursului instigator la ură, de modul în care statul recunoaște legal identitatea de gen a persoanelor trans, de modul în care este respectată integritatea corporală a persoanelor intersex – un alt subiect în care statul român, de asemenea nu știm ce face – sau de modul în care statul respectă spațiul, libertățile și vocea societății civile. Scorul României de anul acesta este rușinos. Întotdeauna ne-am aflat la coada clasamentului în Uniunea Europeană, dar anul acesta am scăzut – suntem chiar ultimii. Am fost depășiți pe toate criteriile de toate statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv de Ungaria și Polonia. În Ungaria, știm că sunt tot felul de atacuri, în ultima vreme, la adresa drepturilor persoanelor LGBT, la adresa familiilor formate din persoane de același sex, la adresa libertății de întrunire. Știm că Viktor Orban a încercat să interzică marșurile de tip Pride. Și dacă ne referim la Polonia, știm că este unul dintre statele din Uniunea Europeană care până mai de curând avea acele zone declarate LGBT-free, adică zone fără persoane LGBT. România a fost depășită chiar și de către statele astea, care sunt cunoscute la nivel mondial pentru modul în care atacă drepturile persoanelor LGBT. România n-are niciun fel de protecție pentru familiile formate din persoane de același sex. În Ungaria lui Orban, familiile formate din persoane de același sex beneficiază de protecția parteneriatului civil. E o rușine că România ocupă locul acesta. România e printre ultimele state, ultimele patru-cinci state, care nu oferă absolut nicio formă legală de recunoaștere a familiilor noastre. Clasamentul realizat de ILGA-Europe arată că România nu doar că stagnează, dar face și regrese, din păcate.
România a trecut printr-o tranziție postcomunistă similară ca multe alte state din regiune. Ce a împiedicat, totuși, un parcurs similar în ceea ce privește drepturile LGBT?
Cu privire la parteneriatul civil, în Ungaria e de menționat faptul că acesta există de ani buni, încă din perioada în care guvernul Orban avea o traiectorie europeană – înainte ca Viktor Orban să impună o agendă ultranaționalistă și iliberală. De ce România nu are nici măcar parteneriat civil? Nu vorbim de drepturi egale – prin comparație cu Ungaria, România a avut destul de mult sprijin din partea instituțiilor europene. Da, s-a confruntat cu partide politice conservatoare sau care au cultivat un climat conservator, dar n-a fost același nivel de iliberalism manifestat. Acum avem o creștere a extremismului, din păcate. Totuși, România n-a reușit să facă nici măcar minimul de progres. În opinia mea, cred că motivul principal este lipsa totală de asumare, de curaj din partea politicienilor. Deși România a fost condamnată la CEDO în cauza colectivă a celor 21 de familii, cunoscută drept cauza Buhuceanu și alții, pentru că nu oferă nicio formă de protecție legală familiilor formate din persoane de același sex, autoritățile tergiversează.
„Drepturile omului nu sunt nici opționale, nici lucruri care pot fi lăsate pe mai târziu“
Cum arată, în România, parcursul birocratic al unei persoane transgen care vrea să-și schimbe documentele de identitate?
Dacă vorbim de persoanele trans – n-a existat, în anii 2000, nu există nici acum o procedură actuală de recunoaștere a identității de gen, din punct de vedere legal, pentru persoanele trans. E foarte dificil și, de foarte multe ori, umilitor. Trebuie să mergi în instanță, să convingi un judecător, să aduci martori care să ateste că tu ești cine spui că ești. Și, până la urmă, nimeni nu-ți garantează faptul că judecătorul respectiv îți va accepta schimbarea actelor. N-avem nici astăzi, după ce am câștigat hotărâri de condamnare a statului român, o procedură clară, rapidă, predictibilă, demnă, pentru recunoașterea identității persoanelor trans în acte.
Tot acest întreg proces, dar și întârzierea unei decizii, ce efecte au pe termen lung?
Cred că dintre toate persoanele din comunitatea LGBTI, persoanele transgen sunt persoanele care se confruntă cu cel mai mare nivel de discriminare. Efectul pe care îl are imposibilitatea sau întârzierea care duce la recunoașterea legală a identității de gen a unei persoane este devastator în viața cotidiană. Și o să invit cititorii să facă un efort de a-și imagina cum ar fi ca în fiecare zi, atunci când trebuie să își arate buletinul – că sunt la medic, că sunt la bancă, că te oprește poliția pe stradă atunci când conduci sau atunci când mergi să votezi –, cei cu care interacționezi, din partea autorităților statului sau a instituțiilor, să îți nege identitatea și să îți spună că tu nu ești cine ești, că nu arăți precum cel din documente sau că cifra din documente nu reflectă identitatea de gen. Și trebuie să îți justifici de fiecare dată existența, până la urmă. Această interacțiune ajunge să devină apăsătoare, este o corvoadă. Dar asta e realitatea pe care o trăiesc persoanele transgen din România în fiecare zi.
Birocrație vs identitate: Statul decide cine ești
Ce reacții a avut statul român la condamnările CEDO?
Până mai acum ceva vreme, până să obținem hotărârile istorice de condamnare a statului român, și o să amintesc doar hotărârea din 2021 în cazul „X și Y“, sau hotărârea mai recentă în cazul lui Arian, de la Curtea Europeană de Justiție, persoanele trans erau uneori nevoite să treacă prin proceduri medicale pe care poate nu și le permiteau, pe care poate nu și le doreau. Pentru că, pur și simplu, judecătorii aveau libertatea să ceară absolut orice – inclusiv sa pună întrebări foarte intruzive cu privire la tipul de lenjerie pe care persoana respectivă o poartă, întrebări care nu mai țineau nici măcar de competența judecătorului care se ocupa de caz, ci țineau pur și simplu de lipsa de umanitate a respectivei persoane, care nu își propunea altceva decât să umilească persoanele trans.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus foarte clar, în mai multe decizii, că procedura actuală pe care o are statul român este neclară, e contrară drepturilor omului și trebuie schimbată. Din 2021 până acum nu s-au făcut niciun fel de progrese, în afară de niște discuții care au fost inițiate tot de către Accept, în raport cu instituțiile care au un rol în implementarea acestei hotărâri. Ba mai mult, Accept a pus pe masa Ministerului Justiției un draft (n.e. – schiță) de proiect de lege, elaborat în urma consultării cu comunitatea trans și în urma analizării altor proceduri din alte state, care respectă standardele omului – draft care a fost pur și simplu ignorat. Nu știm ce se întâmplă de mai bine de doi ani, de când acest draft de lege a fost înaintat de către Accept autorităților. Nu mai avem absolut niciun semnal, totul a stagnat.
Ce spune această tergiversare prelungită despre felul în care statul român înțelege ideea de drepturi fundamentale și de obligație legală?
Cu toate că se știe foarte clar că hotărârile CEDO sunt hotărâri care nu sunt discutabile, ele trebuie implementate, autoritățile încearcă să câștige timp. Refuză să transpună în legislație ceea ce CEDO a stabilit foarte clar că este o obligație. Ba mai mult decât atât, avem politicieni din forurile superioare, prim-miniștri care au declarat nonșalant că societatea nu e pregătită, de parcă respectarea drepturilor omului trebuie să depindă de vreo majoritate în societate.
Același lucru l-a subliniat clar CEDO în hotărâre: datoria statului este să respecte drepturile omului, indiferent dacă există un consens în societate sau dacă există o aprobare a majorității. România nici măcar nu ar avea scuza aceasta, dacă ar fi o scuză viabilă, că nu există un consens în societate. Deci, politicienii nu au absolut nicio scuză pentru faptul că nu implementează hotărârile CEDO și că îndeamnă la nerespectarea statului de drept – în momentul în care o hotărâre CEDO nu este implementată, de fapt, în România nu se respectă statul de drept. Dacă vorbim de state comuniste, poate cu o istorie similară într-o anumită măsură cu a României, mă gândesc la Croația: are parteneriatul civil adoptat încă din 2014. Slovenia a legalizat chiar și căsătoria pentru persoane de același sex din 2022. România e încă blocată. A rămas semnificativ în urmă chiar față de state cu trecut similar. Faptul că suntem o țară din Europa de Est, cu un trecut comunist, nu mai reprezintă o scuză, pentru că sunt aceste exemple de țări din regiune care au trecut prin tranziții similare după comunism și au reușit să facă progrese și să respecte drepturile omului, făcând pași clari pentru recunoașterea drepturilor tuturor.
PRIDE, o revendicare colectivă
Ce a însemnat pentru comunitatea LGBT primul marș GayFest din 2005, transformat ulterior în Bucharest Pride, și cum a reuşit să supraviețuiască, dar și să crească an de an?
Anul acesta, Bucharest Pride are o ediție aniversară, de 20 de ani, și ne bucurăm extrem de mult pentru modul în care a evoluat de-a lungul timpului acest eveniment, care a devenit o emblemă pentru Capitală. Bucharest Pride a avut un parcurs incredibil, pentru că primul marș de tip Pride din București, numit Gay Fest atunci, a avut loc în 2005. Au participat câteva sute de persoane. Mulți dintre participanții de acolo erau aliați, nici măcar nu erau persoane din comunitate – și mai mult decât participanți erau jandarmii și forțele de ordine. Totul a început într-o atmosferă de teamă, dar în același timp a fost un act imens de curaj să iasă și să mărșăluiască vizibil pe străzile Bucureștiului. Și evenimentul acesta, care a început așa, timid, dar în același timp cu foarte mare curaj, a ajuns să crească în mod constant de la an la an și ne așteptăm ca acum, în 2025, să participe peste 30.000 de oameni.
De-a lungul mai multor ani, participarea a crescut într-un ritm mai încet și pentru că existau pericole mult mai mari, au fost atacuri la adresa pride-urilor, opoziția era mai mare, existau contra-proteste care erau violente și oamenii încă se temeau să apară într-un număr mare. Însă, cu toate acestea, faptul că a existat această continuitate de la an la an, oamenii au reușit să prindă curaj și Pride-ul a prins amploare în 2018, dacă nu mă înșel, când evenimentul s-a mutat pe Calea Victoriei, zona cea mai centrală și mai vizibilă a Bucureștiului. Au participat atunci 10.000 de oameni – a devenit cel mai mare eveniment civic de drepturile omului din România și a continuat să crească vertiginos după anul 2018.
„Vizibilitate înseamnă și validare“
Ce semnificație are astăzi Pride pentru societatea românească, dincolo de cifre și de vizibilitate? Ce schimbări produce la nivel de mentalitate?
Ne mândrim să vedem că a devenit un simbol al democrației, pentru că ceea ce se întâmplă la Bucharest Pride nu este doar un manifest pentru drepturile comunității LGBT, dar este un manifest pentru valori democratice, pentru valori europene și pentru drepturi intersecționale – pentru drepturile femeilor, pentru drepturile tinerilor. Avem participanți din toate categoriile care vin și își solicită drepturile în cadrul Bucharest Pride. Dincolo de cifre – că putem fi foarte ușor tentați de a ne mândri cu cifrele – Bucharest Pride a devenit un spațiu de afirmare, de solidaritate, de bucurie, de revendicare a spațiului public de către o comunitate care pentru prea mult timp a fost ținută în umbră, împinsă la marginea societății, trimisă la închisoare.
Cât de mult contează această vizibilitate din cadrul marșului Pride?
Vizibilitatea contează enorm. De la primele ediții au existat voci care au contestat nevoia de a ieși în stradă. „De ce trebuie să ieșiți în stradă?“. În mod constant au existat voci care au spus că comunitatea LGBT ar trebui să își ducă existența în spatele ușilor, în dormitor – „stați în casele voastre“ –, de parcă comunitatea LGBT nu ar fi compusă din cetățeni care își duc existența în toate aspectele, care sunt implicați în toate zonele societății. Și acum sunt aceste voci, care încă contestă – „de ce e nevoie să ieșiți în stradă?“. Pentru că e vorba de vizibilitate și vizibilitatea contează enorm. Vizibilitate înseamnă și validare. Într-o societate precum România, în care, pentru ani de zile a trebuit să ne ascundem pentru că așa ni s-a spus, pentru că a existat legislație represivă, simpla prezență în stradă a devenit o modalitate de a vorbi despre cine suntem; nu doar noi, la nivel individual, ca membri ai comunității LGBT, dar a devenit o formă de a vorbi, de a afirma cine suntem în mod colectiv, faptul că existăm în această societate, că suntem parte a ei și că avem drepturi. Faptul că astăzi suntem zeci de mii de oameni pe stradă transmite un semnal întregii societăți că nu suntem doar o minoritate tăcută sau că suntem un subiect de date statistice. Au mai apărut date care spuneau că undeva între 5 și 10% din fiecare societate sunt oameni parte din comunitatea LGBT. Acum, aceste date statistice se și văd – o mulțime de 30.000 de oameni vorbește de la sine, vorbește despre faptul că suntem oameni reali, că suntem prezenți peste tot, în toate palierele societății, și mai ales transmite un semnal foarte clar către politicieni, că nu mai putem fi ignorați. Contează extrem de mult vizibilitatea care a fost creată de-a lungul timpului în cadrul Bucharest Pride.
Dreptul de a fi văzut ca parte din societate
Care ar fi următoarele priorități pentru ACCEPT în următorii ani?
Prioritățile țin, în primul rând, de implementarea hotărârilor CEDO și CJUE în domeniul vieții de familie, în domeniul protecției drepturilor persoanelor trans – e nevoie de implementarea hotărârilor Buhuceanu și alții împotriva României pentru a avea recunoaștere legală a familiilor formate din persoane de același sex. E nevoie de implementarea Hotărârii X și Y și hotărârii în cazul Arian, care să ducă la o reformă reală în ceea ce privește recunoașterea identității de gen pentru persoanele trans în acte, să nu mai fie forțate să își dovedească identitatea în instanță. De asemenea, ca prioritate avem îmbunătățirea aplicării legii în privința infracțiunilor motivate de ură, a discursului urii și, de asemenea, în domeniul îmbunătățirii aplicării legislației antidiscriminare. Un alt lucru pe care ni-l propunem este și creșterea accesului la servicii echitabile pentru persoanele din comunitatea LGBT.
Există și aceste voci în societate care spun că sunt alte probleme mai grave decât parteneriatul civil. Ce răspuns ați avea, ca asociație, pentru cei care fac astfel de afirmații?
Aș răspunde astfel: că drepturile omului nu sunt niciodată nici opționale, nici lucruri care pot fi lăsate pe mai târziu sau la coadă. Într-o societate democratică, recunoașterea vieții de familie este un drept al omului, și drepturile omului sunt chestiuni fundamentale. E o greșeală să privim recunoașterea protecției familiilor persoanelor LGBT ca fiind un moft sau un capriciu al unor persoane. „Dar ce, nu vă puteți iubi fără un act?“. Nu. De ce nu se adresează întrebarea asta și persoanelor heterosexuale care deja beneficiază de aceste drepturi? De ce au nevoie de protecție? Din exact aceleași motive pentru care persoanele heterosexuale au nevoie de protecția vieții de familie au nevoie și persoanele LGBT de protecția vieții lor de familie. Fie că vorbim de parteneriat civil sau de căsătorie, nu este vorba de privilegii, ci de protecție. Asta trebuie să fie foarte clar. Oamenii care se iubesc și întemeiază o familie au dreptul să-și construiască viețile împreună, să le fie recunoscută viața de familie de către stat și să nu mai fie invizibili pentru autorități.
Mai mult decât atât, vorbim despre niște oameni, parte din comunitatea LGBT, care se confruntă exact cu aceleași dificultăți cu care se confruntă toți ceilalți cetățeni. Vorbim de dificultăți economice. Persoanele LGBT fac parte din toate straturile sociale. Sunt persoane care trăiesc cu salariul minim sau care sunt în șomaj. Persoanele LGBT se confruntă exact cu aceleași probleme cu care se confruntă oricare alți cetățeni. Însă, pe lângă aceste probleme, mai duc în spate și lipsa totală de recunoaștere juridică. În momentul acesta e vorba despre echitate, nu despre priorități. E numai datoria statului să-și protejeze și să asigure drepturi egale pentru toți cetățenii.
Se încarcă comentariile...
