La Bruxelles, românii nu dau munca la negru pe promisiunile din ţară

"Când o să se schimbe ceva acasă, să ne anunţaţi şi pe noi, ca să ne întoarcem", spun muncitorii zilieri plecaţi să facă un ban în Capitala Europei. Aducerea acasă a românilor

"Când o să se schimbe ceva acasă, să ne anunţaţi şi pe noi, ca să ne întoarcem", spun muncitorii zilieri plecaţi să facă un ban în Capitala Europei.

Aducerea acasă a românilor plecaţi la lucru prin Europa nu e deloc simplă. Problema nu ţine doar de diferenţele de câştiguri, ci şi de diferenţele dintre lumi. Mulţi români au plecat cu familiile şi au prins deja gustul sistemului vestic.

Dimineaţa, trecut de ora 10. Într-o zonă apropiată de centrul Bruxelles-ului, pe o stradă cu depozite comerciale, care dă în canalul oraşului, sunt înşirate grupuri de bărbaţi. Într-un colţ, este şi un grup de femei. Se vede că nu s-au întâlnit întâmplător. Scopul lor este unul foarte precis - aşteaptă. Suntem pe strada pe care toţi românii pribegi prin această parte de Europă o ştiu ca "la Canal" - locul unde aştepţi să pice ceva de muncă, cel puţin pentru o zi.

O Românie în miniatură

Dacă ai prejudecăţi despre cum arată românul-tip care caută de lucru la negru, uită-le. Sunt şi mai tineri, şi mai bătrâni. Maxx (cu doi de x, cum îmi atrage atenţia), din Târgovişte, este un tânăr plin de viaţă, pe la vreo 20 de ani, nea Bebe Dumitrescu, un oltean vesel din Craiova, are 54.

Sunt şi de la oraş, dar şi de la ţară, cum e cazul lui Nicu, apicultorul din Dâmboviţa, cu o cuşmă neagră de oaie pe cap. Unii au mai multă şcoală, alţii mai puţină, unii sunt mai citiţi, alţii deloc. Enigmaticul "John/sau Ionică şi e de-ajuns" este un strungar care analizează "la rece" toate câte se întâmplă. Marcel înjură generos pe toată lumea, pe muncitorii marocani, pe patronii flamanzi, dar cel mai grozav pe guvernanţii şi politicienii de acasă.

Aproape fără excepţie, toţi sunt curat îmbrăcaţi. "În Belgia, e altfel decât în alte părţi, e alt sistem. Asta pentru că, în general, stau în garsoniere/apartamente, şi nu la "părăseală", cum le spun caselor abandonate. "Aici au un alt sistem - cum e o casă în părăseală, cum o renovează", explică John. Şi oamenii au parcă alt tonus: Cu poliţia acum e mai linişte, iar aici nu e ca în sud: aici n-o să auzi nicodată cum am auzit eu la Torino - ce, mă, ai venit să-mi iei locul?", spune Maxx. El împarte o garsonieră pe la Gara de Nord (La fufe, zice râzând).
"La negru" ori "cu acte"?

În grup se dezbate orice. Despre taxa auto. Cum, pe de-o parte, nea Bebe e obligat să meargă cu numere de tranzit la VW-ul pe care tocmai şi l-a cumpărat, pentru că "hoţii" pun mereu taxe, dar pe de altă parte, cum şi "taxa asta a fost făcută pentru producătorii din ţară, că nu puteau să aibă scandal, lucrează atâţia oameni în uzină" - cum explică John.

Se discută dacă românii sunt sau nu oameni muncitori. Unu zice că în ţară, la Vagoane Arad, suda mai mult decât o făcea în Germania, doar că la noi lipseşte organizarea - acasă fiecare venea şi-şi dădea cu părerea. Se tratează subiectul "marocanii", care sunt mulţi în Belgia. "Să le mulţumeşti marocanilor, că dacă nu erau ei, nu aveau românii de muncă, la început. Stăteam printre ei şi, când îi lua pe ei la muncă, ne lua şi pe noi, chiar dacă ne pricepeam-nu ne pricepeam.

Da, da, marocanii ne-au <> şcoala, calificarea", spune John. Acum, marocanii stau separat, la colţul străzii, la "etranjeri", cum zice Maxx. Despre a fi cu acte sau la negru? "Nu e mare lucru să fii independent (cu acte). Trebuie să dai vreo 2.000 de euro pe an. Păi cu banii ăştia îmi plătesc chiria pe un an. Ştiu şi independenţi care vin să muncească la negru, că nu le-ajung banii", spune olteanul Bebe.
Oamenii sunt la punct cu legislaţia, şi aşteaptă liberalizarea totală a pieţei muncii. "Dar nu e chiar atât de simplu să te angajezi, că au şi ei şomerii lor".

De la cât începe …întoarcerea?

Ajungem, inevitabil, la chestiune - cât câştigă? Cât mai stau pe aici?
Începe nea Bebe, ca om care a bătut toată Europa. "Am fost prima dată la muncă şi când m-am întors m-am jurat că nu mai plec. Dar, după două luni, s-au terminat banii şi a trebuit să mă întorc". Le spun că acum în ţară nu se vorbeşte decât de lipsa forţei de muncă, mai ales în construcţii. "Eu nu ştiu. Anul trecut am fost să mă angajez în Timişoara, deh, oraş mare.

Ca strungar, îmi dădeau opt milioane", zice John. "Eu zic că la 400-500 euro pe lună, s-ar întoarce. Uite eu, dacă fac banii ăştia, m-aş întoarce", spune Nicu, apicultorul. "Nici la banii ăştia nu s-ar întoarce", sar ceilalţi. "Aici stai cu speranţa, într-adevăr, dar şi dacă prinzi de lucru, faci câteva sute în câteva zile. Şi atunci, e mirajul ăsta, că sunt bani pe care nu poţi să-i faci acasă. Dacă ajungi la 5.000 de euro, zici că poţi face şi mai mult. E şi-un pic de spirit de aventură aici", explică John.

Formula supravieţuirii: muncă, speranţă şi un pic de aventură

Au auzit parcă de o bursă a locurilor de muncă care s-a ţinut la Roma zilele trecute, să-i aducă pe români acasă. "Dom'ne, am tot auzit că încep autostrăzile, că o să crească salariile …nu ştiu, când s-o schimba ceva, să ne anunţaţi şi pe noi", zice Marcel. Iau rolul avocatului "apărării": nu pot să crească prea mult salariile, că guvernul zice că e inflaţie, patronii că au costuri mari. "Asta ca să poată să-şi ia ei maşini mereu… da' aici (în Belgia/Europa) de ce nu mai au costuri mari şi pot să dea salarii?", vine replica lui Maxx.

Cât mai stau? Tânărul Maxx mai stă cât se mai poate. Se ocupă cu "una-alta, combinaţii", asta "fără să bage mâna în buzunarul nimănui", după cum întăresc toţi ceilalţi. Pune bani de-o parte şi mai timite şi acasă. Între timp, îşi termină liceul la FF la Târgovişte, că vrea să intre apoi la Pompieri, în ţară, că e salariu mare. Cu şcoala se descurcă: "Mai mă duc cu o atenţie…".

Nicu apicultorul stă până îşi termină ratele la maşină şi ajunge să cumpere 200 de stupi (acum are doar 60). Marcel stă să le facă câte o casă copiilor. Şi-a adus toată familia aici - nevasta e femeie de menaj, copiii - prin construcţii. John stă cât îl ţine spiritul de aventură, Bebe, oricum nu mai e la vârsta să se angajeze în ţară. Şi-a adus şi soţia, care e tot femeie de menaj.

A trecut de 12. Din grupul meu, doar unul a prins de lucru pe ziua asta. A venit o dubiţă şi l-a luat. Dar oamenii nu disperă. Mai e şi mâine o zi. Tinerii nu uită să-mi amintească să trimit pe mail ce o să scriu despre ei. Un puşti îmi spune adresa lui: ddestinu@... D de la dani. A venit în Belgia pentru că aici lucrează părinţii.
Angajator, caut român la salariu "de Europa"

La nivel declarativ, autorităţile au anunţat declanşarea unei campanii privind readucerea muncitorilor români din străinătate. Primul eveniment oficial s-a consumat în ultima sâmbătă a lunii trecute, prin organizarea la Roma a unui târg de locuri de muncă pentru români.

Aşa cum arătam în "Adevărul", la târg au venit în jur de 600 de români, în condiţiile în care se estimează că numai la Roma lucrează câteva zeci de mii.

Totuşi, semnalele sunt pozitive, spune Călin Roman, directorul general al grupului de construcţii Selina din Oradea, una din puţinele companii care au venit cu oferte la Roma. "Primim telefoane, mailuri, cam 10 apeluri pe zi. Dar cred că de-abia peste două luni vom avea un prim bilanţ", spune directorul. Trebuie stabilite întâlniri pentru probele de lucru şi stabilirea calificării fiecăruia.

Oferta companiei pleacă de la un minim de 500 de euro, dar, în funcţie de calificare, se poate ajunge şi la 800-1000 de euro. "Aşa sunt salariile acum în grupul nostru, care are 1.200 de angajaţi. Sunt bani pe care mulţi români nu îi fac nici afară. Iar aici au avantajul că sunt acasă", spune directorul Roman. Firma îşi propune să facă în jur de 300-400 noi angajări din rândul românilor plecaţi.

Cum se integrează tinerii

Poveşti de viaţă se găsesc la discreţie într-un restaurant românesc din străinătate. "Aici e ca la un cabinet psihologic, fiecare simte nevoia să vorbească. Am ajuns să ghicesc cine e român încă de cum deschide uşa", spune Carmen Pop, administratorul localului Restauration Roumaine", din Bruxelles. "Iată copiii. Vin mereu pe aici. De la ei aveţi ce afla".

"Copiii" sunt un grup de tineri, chiar foarte tineri. Înainte să vină ciorba, e timp pentru câteva poveşti. Raluca Badea, din Mizil, are 25 de ani şi este de un an şi jumătate la Bruxelles. Lucrează la spitalul universitar de copii "Regina Fabiola", asistentă pe sala de chirurgie. Este cea mai tânără angajată pe secţia chirurgie. În spital mai lucrează 6-7 români. A pornit de la un salariu de 1.240 de euro, acum trece de 1.500 de euro. Incomparabil faţă de 500 de lei pe care îi câştigă foştii colegi de la Colegiul Sanitar din Ploieşti.

"Nu-i uşor să rezişti"

Din generaţia Ralucăi, cinci sunt acum în străinătate. Nu neapărat din cauza banilor nu s-ar mai întoarce. "Nu e uşor să rezişti. Dar dacă văd că vrei să înveţi, te ajută, se ocupă de tine, pentru că vor să aibă oameni cât mai bine pregătiţi". Spitalul o ajută să-şi continue studiile. Acum trimite bani acasă, dar se gândeşte să-şi aducă aici părinţii şi cei şase fraţi. În vară, îşi ia maşină.

Cristina Păduraru, din Târgovişte, are 20 de ani şi de-abia a venit în Bruxelles. Deocamdată face cursuri de franceză. Visul ei e să facă jurnalism şi să scrie despre copiii amărâţi. În Belgia, sunt tatăl şi fratele, care amândoi lucrează în construcţii.

Ciprian, 23 de ani, din Vălenii de Munte, a venit la Bruxelles de două luni, după trei ani de construcţii în Spania. În România lucra tot în construcţii, de la 16 ani. Deocamdată lucrează la negru. ("Negrul ăsta e tare, pe toţi îI angajează", observă cu umor Cristina). Spune că a câştigat bine în Spania, a intrat în afacere de construcţie case în ţară...

Acum termină şi liceul acasă, la distanţă. "Cum-necum, o scoatem la capăt".
Cristian Gherasim din Suceava are 36 de ani şi este de nouă ani în Belgia. Mai întâi a lucrat într-o fabrică de mobilă, iar acum are propria firmă de construcţii, cu patru angajaţi. Firma a început să meargă, şi acum a ajuns la venituri de 46.000 de euro pe şase luni. Din 2003 şi-a adus soţia, copilul este aici. "Dacă rămâneam acasă nu reuşeam să ajung unde sunt acum".

Fraţii Roşca din Roman au şi ei o poveste. Răzvan are 23 de ani şi a venit în Bruxelles după aproape un an petrecut într-o crescătorie flamandă de câini. S-a gândit că e vremea să pună în practică ce a învăţat acasă, ca fost olimpic pe ţară la electrotehnică. Şi-a echivalat diploma de liceu. "N-a fost uşor: belgienii spun că diplomele noi de acasă se falsifică uşor.

Dacă era o diplomă veche, nu aveam probleme". Acum are firma proprie de "Eclairage interieur-exterieur". În portbagajul maşinii, un Audi, are mereu pregătită trusa cu scule. Şi-a convins şi fratele mai mic, Andrei, să vină în Belgia. Andrei, tot olimpic la electrotehnică, vine după doi ani de Olanda, şi s-a angajat în construcţii.

Vine ciorba de burtă. Copiii sunt bucuroşi. "Cine se roagă?", întreabă Raluca. Sunt toţi "neoprotestanţi" şi cântă în corul bisericii. Pleacă în turnee cu corul…