„Exploatăm oameni săraci pentru că ai noștri nu mai sunt destul de săraci”. Paradoxul muncitorilor asiatici care îi uimește pe români

Muncitorii din Asia de Sud au devenit o prezență obișnuită în fabrici, construcții, agricultură și HoReCa. Mulți români privesc cu uimire fenomenul și se întreabă de ce angajatorii aduc oameni de la mii de kilometri, în timp ce localnicii spun că nu își găsesc de lucru.

Tot mai mulți angajatori români se bazează pe forța de muncă din state din afara UE. Foto: Magnific.com

Victoria (județul Brașov), un oraș muncitoresc tipic pentru perioada stalinistă a anilor ’50, a fost construit aproape de la zero la poalele Munților Făgăraș, în jurul unei uzine chimice ascunse sub versanții abrupți ai masivului.

Orașe mici și sate uitate, gazde pentru muncitori străini

În câțiva ani, localitatea ajunsese la o populație de peste 10.000 de oameni, majoritatea provenind din familiile muncitorilor uzinelor sale. Industria a intrat însă în declin, vechile întreprinderi au rămas în mare parte doar amintiri, iar localitatea, care are acum circa 6.000 de locuitori, s-a afundat în liniște, păstrându-și însă aspectul de oraș muncitoresc.

Pe străzile din centrul său, aproape pustiu, pot fi văzuți muncitori sud-asiatici spălând ferestrele vechii case de cultură ori făcând cumpărături în supermarketurile din oraș.

„Ne-am obișnuit cu ei”, spune o pensionară din localitate.

Noii veniți, care lucrează în domenii ca HoReCa, unii la păstrăvăriile din zonă, în agricultură, curățenie și construcții, nu îi mai surprind pe localnici așa cum ar fi făcut-o în anii trecuți, chiar dacă „băștinașii” spun că orașul are în continuare nevoie de investiții și locuri de muncă.

Într-un sat din vecinătatea orașului Calafat (județul Dolj), curățenia dintr-o pensiune ascunsă pe malul Dunării, la capătul unui drum de pământ, a rămas în grija unei tinere din Nepal, angajată pentru că, potrivit contractului, poate oferi mai multă stabilitate patronilor. În sat, la fel ca în multe comune din Dolj, unii localnici se plâng de lipsa locurilor de muncă și își găsesc susținerea în ajutoare sociale, dar spun că nu ar lucra „la patron”.

„Am 64 de ani și am muncit la mina de cărbune de la Motru vreo nouă ani. Ca să pot ieși la pensie, am nevoie de 15 ani de vechime, așa că îmi mai lipsesc câțiva ani. Acum lucrez la curățenie pentru ajutorul social, dar nu știu dacă mă mai ține primarul, că zice că nu mai sunt bani. Dacă nu o să mai primesc ajutorul, nu am unde să lucrez. Nu mă angajez eu la patron să muncesc toată ziua, ca nepalezii, mai bine găsesc cumva bani să îmi cumpăr anii de pensie”, spune unul dintre localnici.

România, destinație tot mai căutată pentru muncitorii sud-asiatici

Până în urmă cu câțiva ani, România era o țară aproape necunoscută celor mai mulți locuitori din Nepal, Bangladesh, Sri Lanka, India și Pakistan.

Începând din 2019, numărul muncitorilor veniți din aceste state sud-asiatice a crescut spectaculos, iar la sfârșitul lui 2025, potrivit datelor Inspectoratului General pentru Imigrări, peste 100.000 de cetățeni din cele cinci țări aveau drept de ședere în România în scop de muncă. Dintre aceștia, peste 52.000 proveneau din Nepal, o țară cu aproape 30 de milioane de locuitori, cunoscută multor români mai ales prin Himalaya și prin faptul că pe teritoriul său se află Muntele Everest.

Fenomenul a continuat să ia amploare și în 2026. La începutul lunii iulie, România avea peste 242.000 de cetățeni străini cu drept de ședere valabil, dintre care peste 161.000 aveau drept de ședere în scop de muncă.

Muncitorii străini au ajuns în special în sectoarele în care angajatorii români se confruntă cu deficit de personal.

„Peste 60% dintre avizele emise în 2024 au vizat ocupații ca muncitori în agricultură, construcții, curățenie sau manipulare marfă. Nepal, Sri Lanka, Turcia și India rămân principalele țări de origine ale lucrătorilor non-UE în România”, arăta Inspectoratul General pentru Imigrări, în 2025. 

În primii ani ai valului de recrutări, muncitorii străini s-au concentrat mai ales în București și în Ilfov, Constanța, Timiș, Brașov și Cluj. Cu timpul, prezența muncitorilor străini s-a extins și către orașele mai mici și județele în care angajatorii întâmpină dificultăți în găsirea forței de muncă.

Unii străini au povestit că venirea în România a însemnat cheltuieli care au ajuns să depășească 10.000 de dolari, de aceea, în cei doi ani în care muncesc aici, conform contractelor, duc o viață austeră, în care fac extrem de multe economii.

„Ne uităm la produsele cele mai ieftine din magazine, stăm mult ca să le comparăm înainte de a ne folosi bonurile pentru a le cumpăra. Din bani nu cheltuim mai nimic. Îi trimitem acasă”, spune un muncitor străin.

„Nepalezul acceptă să împartă o cameră cu încă cinci”

Diferența dintre felul în care trăiesc muncitorii veniți din Asia și așteptările românilor de la un loc de muncă a stârnit recent o dezbatere amplă și pe Reddit, pornită de la întrebarea unui român: „Dacă 31% dintre tinerii din România nu au un loc de muncă, de ce importă România angajați din țări non-UE?”.

Unii au explicat că muncitorii nepalezi vin în România cu un obiectiv diferit: să economisească cât mai mult și să trimită banii familiilor rămase acasă.

„Românii au case, familii, copii, prieteni, cerc social. Nepalezii nu au nimic aici. Nepalezului îi e indiferent dacă lucrează în București azi și în Iași mâine. Românului, nu. Nepalezul acceptă să împartă o cameră cu încă cinci și să trăiască extraordinar de modest, cu gândul că trimite bani acasă, care acolo înseamnă ceva și fac o diferență”, a comentat un român.

În opinia sa, această diferență explică de ce unele slujbe sunt mai atractive pentru muncitorii veniți din țări mult mai sărace decât pentru români.

„Românul nu are de ce să accepte o viață de sclav pe moșie pentru un salariu care asigură doar supraviețuirea și fără o recompensă clară după un timp estimat. Practic, exploatăm niște oameni extraordinar de săraci pentru că ai noștri nu mai sunt destul de săraci”, a completat acesta.

Alții au comparat situația asiaticilor ajunși în România cu cea a românilor care plecau la muncă în Occident în urmă cu două decenii.

„Pentru un nepalez să câștige 400 de euro net e ceva fantastic. La el în țară probabil nu câștigă nici pe jumătate suma asta. În plus, ei economisesc mult la chirie pentru că stau 10 în cel mai ieftin apartament. Cam la fel cum făceau românii în 2005 când plecau afară: stăteau mulți în același apartament și câștigau mult mai mult decât câștigau aici”, a comentat un utilizator.

Altcineva susține că angajații aduși din afara Uniunii Europene sunt mai dispuși să accepte salarii reduse și programe de muncă pe care românii le-ar refuza.

„Angajații non-UE sunt mai dispuși să muncească pe salariu minim, salariu mic și foarte mic. Românii nu mai vor să fie sclavii patronului care vrea 10-12 ore de muncă, pe contract de opt ore, pe salariul minim”, a scris acesta.

Alții au remarcat că muncitorii asiatici sunt mai vulnerabili în relația cu angajatorul și, tocmai din acest motiv, pot fi mai ușor de convins să accepte ore suplimentare ori condiții mai dificile.

„Am încercat opt luni să-mi găsesc ceva și nu am găsit nimic”

Mai mulți români au respins ideea că angajarea muncitorilor asiatici ar fi provocată pur și simplu de faptul că localnicii nu vor să muncească. Unii spun că au căutat luni întregi un serviciu, chiar și pentru posturi care nu necesitau experiență, fără să fie chemați la interviu.

„Am aplicat și eu la zeci de joburi, majoritatea pentru fără experiență. Nimeni nu m-a sunat. Nu vor tinerii să muncească cică”, a scris autorul postării.

Un tânăr din Timișoara, care spune că avea aproximativ doi ani de experiență în producție, a relatat că a încercat timp de opt luni să își găsească un loc de muncă.

„Pe unele site-uri majoritatea aplicațiilor nici măcar n-au fost vizualizate. Pe altele suni și ori nu răspunde nimeni, ori zic că nu mai au nevoie. Am încercat la agenții de recrutare, care repostează zilnic câte 20-30 de anunțuri și, când suni, îți zic că mai au două posturi doar și alea cer o experiență foarte specifică”, a relatat acesta.

Singurul loc de muncă pe care spune că l-ar fi putut accepta era într-un atelier aflat la circa 18 kilometri de casă. Salariul oferit era de 2.900 de lei, plus 300 de lei în bonuri, însă naveta ar fi presupus schimbarea a două mijloace de transport și încă aproximativ trei kilometri de mers pe jos, adică în jur de trei ore pierdute zilnic pe drum.

Angajații români, nemulțumiți de modul cum procedează angajatorii

Tânărul a relatat și că a lucrat o lună, 12-13 ore pe zi, pentru un subcontractor al unei firme de curierat, dar susține că a primit numai jumătate din suma care îi fusese promisă. În cele din urmă, a renunțat să mai caute de lucru în România și a plecat în Germania, unde spune că lucrează în logistică și câștigă 2.083 de euro net.

„Aici măcar simt că muncesc pentru ceva”, a concluzionat acesta.

Alți participanți la discuție au pus problema nivelului salariilor.

„Cu salariu minim nu poți exista în România”, a afirmat unul dintre ei.

Altcineva susține că pentru un român care trebuie să își plătească singur locuința, venitul minim poate fi insuficient.

„Cu 2.700 e greu să trăiești în marile orașe fără să mai trăiești cu 2-3 oameni să împărți cheltuielile”, afirmă acesta.

Unii au susținut chiar că problema nu este lipsa oamenilor disponibili, ci pretenția angajatorilor de a găsi personal la salarii foarte mici.

„Nu găsesc pe dracu. Problema e că ai noștri cer salarii decente, nu minimul pe economie”, a comentat un utilizator.

Un român a arătat că tinerii pot ajunge să solicite salarii apropiate sau chiar mai mari decât cele ale unor angajați cu experiență, iar pentru companii majorarea venitului unui nou angajat ar putea însemna presiunea de a crește salariile întregului colectiv.

„Când vine un tânăr și cere un salariu mai mare decât angajații cu 10-20 de ani de experiență, atunci compania sau patronul au trei opțiuni: îl angajează și își pun restul în cap; îl angajează și măresc salariul și la ceilalți, și pot fi sute; sau nu îl mai angajează. Dacă se poate, ia un imigrant, dacă nu, asta e”, a explicat acesta.