Video Secretele orașelor crescute dintr-o singură uzină. Cum a schimbat industria de apărare Cugirul, Victoria și Zărneștiul

Ascunse la poalele munților, Bumbești-Jiu, Cugir, Victoria și Zărnești s-au dezvoltat în jurul unor uzine strategice ale industriei militare, atent păzite și urmărite în anii ’50 chiar și de spionajul american. Fabricile au atras mii de muncitori și au schimbat din temelii localitățile.

Orașul Victoria se află la poalele Munților Făgăraș Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

În anii ’50, potrivit rapoartelor Agenției Centrale de Informații (CIA) din Statele Unite, România era un producător modest de arme mici și piese de artilerie.

Cele câteva uzine care fabricau pistoale, puști, carabine, mitraliere ușoare și pistoale automate reușeau să acopere o parte importantă din necesarul armatei române, însă țara rămânea dependentă de importuri pentru artileria și armamentul greu.

Orașe crescute la umbra uzinelor

În acei ani, orașe ca Zărnești, Copșa Mică și Cugir se dezvoltau rapid în jurul unor uzine miliatre, în timp ce alte centre industriale, ca Victoria și Bumbești-Jiu, erau planificate și extinse odată cu noile fabrici chimice și militare ridicate la poalele Carpaților.

Uzinele metalurgice de la Reșița, cu o tradiție îndelungată, se numărau printre marii furnizori de materiale pentru industria militară. Dezvoltarea ei înainta anevoios, din cauza lipsei materiilor prime și a deficitului de tehnicieni calificați. De la începutul anilor ’50, investițiile în fabricile de armament au crescut, într-o perioadă în care industria strategică a României se afla sub o puternică influență sovietică.

Un raport CIA din 1954 descria amploarea militarizării țării. Noi aerodromuri și hangare, unele subterane, erau construite sau extinse, zone strategice deveniseră interzise, iar trupe sovietice erau cantonate în mai multe regiuni ale României. În același timp, mari întreprinderi civile erau adaptate producției militare.

Fostele fabrici IAR erau folosite pentru construirea tancurilor și a vehiculelor militare, uzinele „I.C. Frimu” din Sinaia produceau și reparau armament, iar fabricile de explozibili din zona Făgărașului deserveau această industrie. CIA semnala și construirea unor depozite militare, a unor infrastructuri energetice păzite și militarizate și extinderea controlului asupra marilor centre industriale.

Același raport arăta că mai multe fabrici civile fuseseră adaptate în primii ani ai regimului comunist pentru producția militară. Printre ele se aflau uzine din Arad, Cugir și Baia Mare, unde, potrivit informatorilor CIA, erau fabricate mitraliere și modele sovietice de armament, unele destinate exportului.

„În general, se poate spune că în toate fazele vieții și producției din România, controlul sovietic este atât de strict, încât practic a transformat întreaga țară într-o uzină imensă pentru folosința sovieticilor”, arăta raportul CIA din 1954.

Cugir a crescut în jurul uzinei de armament

Aflat la poalele Munților Șureanu, Cugir s-a dezvoltat puternic în anii ’50 în jurul fabricii de armament, care ajunsese atunci să aibă aproape tot atâția angajați câți locuitori avea orașul.

Uzina avea însă o istorie mult mai veche. Primele ateliere metalurgice au fost înființate la Cugir în jurul anului 1799, iar în 1926 au fost extinse odată cu apariția „Uzinelor Metalurgice Cugir - Copșa Mică”. În anii ’30–’40, Cugirul devenise deja un centru al industriei de armament, aici fiind produs inclusiv pistolul-mitralieră Orița. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fabrica a fost ținta raidurilor aviației americane, fără a suferi distrugeri majore.

După război, uzinele de la Cugir și Copșa Mică au rămas printre cele mai importante centre ale producției de armament din România.

În 1949, o parte importantă a producției uzinei din Cugir era încă destinată mașinilor de cusut, însă numai doi ani mai târziu fabrica fusese reconvertită pentru producția de arme mici: pistoale, puști automate, mitraliere și muniții. Aproape 4.000 de oameni lucrau aici în 1951, potrivit unui raport CIA din anul următor.

„Utilajele folosite în fabrică sunt de producție germană și elvețiană și se spune că sunt de o calitate excelentă. Unele dintre instalații sunt noi și încă nu au fost folosite. Fabrica este bine organizată și cei mai mulți dintre angajați și-au menținut pozițiile pe care le aveau în trecut”, arăta o notă secretă a CIA din 1952.

În deceniile următoare, uzina s-a extins, iar odată cu ea a crescut și Cugirul. Au fost construite cartiere de blocuri pentru miile de muncitori, iar fabrica și-a diversificat producția, de la armament la mașini-unelte, agregate și produse electrocasnice.

„În perioada anilor 1980-1990, numărul angajaților din uzină depășea numărul total al locuitorilor orașului, iar trenul muncitoresc etajat, Cugireana, care lega orașul de împrejurimi era unul dintre cele mai lungi din această parte a Europei”, arată istoricul orașului, cu aproape 20.000 de locuitori.

1/19

Orașul Cugir Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (57) jpg

După 1990, industria locală s-a diversificat, însă Cugirul și-a păstrat legătura cu producția de apărare. Fabrica de Arme Cugir și Uzina Mecanică Cugir, ambele din structura Romarm, continuă tradiția industriei de apărare, alături de companiile din industria auto, care au devenit în ultimele decenii angajatori importanți ai orașului.

Bumbești-Jiu, orașul de la poarta Defileului Jiului

Bumbești-Jiu, un oraș din Gorj cu mai puțin de 8.000 de locuitori s-a dezvoltat și el în jurul industriei militare, chiar dacă este mai cunoscut pentru marile șantiere muncitorești ale căii ferate Bumbești–Livezeni, care traversează Defileul Jiului.

La marginea orașului se află Uzina Mecanică Sadu, înființată în 1939 ca „Pirotehnia Armatei” și destinată încă de la început producției de muniție de infanterie. După război, fabrica și-a reluat producția de muniție, preluând atunci modele sovietice.

În anii ’50, uzina producea pistoale de calibrul 7,62 mm, grenade și diverse mecanisme explozibile. O notă informativă a CIA din 1952 arăta că mai mulți specialiști sovietici veniseră la Sadu pentru a supraveghea și crește producția.

„Dau ture zilnic prin fabrică, pentru a supraveghea muncitorii, dar când le dau așa-zisele indicații, întotdeauna zbiară la ei. Programul lor zilnic începe dimineața la cantina uzinei, unde sfătuitorii sovietici se îmbată. Apoi inspectează diferite sectoare ale fabricii, după care se întorc la cantină pentru a continua să bea”, arăta nota CIA din 1952.

Fabrica avea atunci circa 1.000 de angajați, mai bine plătiți decât muncitorii din alte sectoare și angajați prin contracte de cel puțin cinci ani. Fabrica era păzită de aproximativ 120 de militari înarmați, iar Securitatea din Târgu Jiu îi asigura protecția.

În deceniile comuniste, uzina a contribuit decisiv la dezvoltarea orașului și a cartierelor muncitorești din zona Văii Sadului. După 1990 însă, industria locală a intrat în declin, iar activitatea fostului mare centru al industriei de apărare s-a restrâns considerabil.

La fel ca în Cugir, Bumbești-Jiu păstrează imaginea fostului oraș muncitoresc. Blocurile ridicate începând din anii ’50, sunt înșirate pe marginea DN 66 Petroșani - Târgu Jiu, artera principală a orașului. În jurul lor, au apărut în deceniile următoare cartierele cu blocuri și cămine muncitorești de confort redus, îngrămădite deasupra Văii Sadului, locuite în mare parte de pensionari.

Gara Valea Sadului, una dintre porțile feroviare spre Defileul Jiului, a rămas aproape pustie. De aici, trenurile intră pe traseul spectaculos al tunelurilor și viaductelor din defileu. Mulți localnici păstrează nostalgia perioadei în care orașul trăia în ritmul uzinei și susținea una dintre ramurile strategice ale industriei românești, din care astăzi mai funcționează doar o parte.

Victoria, orașul ridicat de la zero la poalele Făgărașului

La poalele Munților Făgăraș, orașul Victoria seamănă, ca înfățișare, cu alte centre muncitorești dezvoltate la mijlocul secolului XX în jurul unor uzine strategice.

Blocurile ridicate în primii ani ai regimului comunist, aleile largi și spațiile verzi din centru contrastează cu cartierele de blocuri de confort redus, înghesuite la marginea localității. La fel ca în Bumbești Jiu, pădurea ascunde vechea platformă industrială, iar o cale ferată dezafectată, asemenea celei de la Cugir, amintește de perioada în care mii de muncitori și mărfuri circulau zilnic spre uzine.

Victoria a fost construită aproape de la zero în jurul unor fabrici de pulberi explozive ridicate începând din 1938, pe circa 900 de hectare de teren. Dezvoltarea uzinelor a atras muncitori din numeroase regiuni ale țării și a dus la apariția Coloniei Ucea, nucleul viitorului oraș. Localitatea a fost declarată oraș în 1954, când avea aproape 3.000 de locuitori. În anii ’50, autoritățile prezentau Victoria drept unul dintre simbolurile noii industrializări.

1/15

Orasul Victoria Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (8) jpg

„Pe locul unde în trecut nu exista decât câmpie se ridică acum, pentru oamenii muncii, un oraș socialist”, informa publicația „Apărarea patriei” în 1956. Primele cartiere au fost construite după un proiect atribuit unui arhitect georgian, cu blocuri joase, camere spațioase, tavane înalte și vaste zone verzi.

În deceniile următoare, orașul a crescut odată cu platforma chimică. Spre sfârșitul regimului comunist, Victoria avea peste 10.000 de locuitori, iar combinatul Viromet, unde se produceau metanol și alte substanțe chimice, era principalul angajator al localității.

După 1990, declinul industriei a schimbat radical orașul. Numeroase secții ale combinatului au fost închise, familii întregi au plecat, iar populația a scăzut la mai puțin de 6.500 de locuitori la recensământul din 2021. Calea ferată și gara orașului au fost dezafectate, iar o parte dintre vechile instalații industriale au rămas abandonate în pădure.

Munții Făgăraș continuă să domine orașul, la fel cum Munții Șureanu veghează Cugirul, iar Defileul Jiului apropie Bmbeștiul de Munți Parâng și Vâlcan.

Zărnești, orașul de la poalele Pietrei Craiului

Orașul Zărnești, aflat la poalele Munților Piatra Craiului, își datorează și el o mare parte din dezvoltarea din secolul XX industriei militare. Spre deosebire de alte foste centre muncitorești, localitatea și-a păstrat însă atractivitatea și datorită poziției sale turistice, la intrarea într-una dintre cele mai spectaculoase zone montane din România.

La Tohanul Vechi, actual cartier al Zărneștiului, industriașul Nicolae Malaxa a ridicat la sfârșitul anilor ’30 una dintre marile fabrici de muniții ale României. Construcția s-a făcut într-un ritm impresionant: uzina, întinsă pe aproximativ 300 de hectare, a fost realizată în numai 14 luni, între 1937 și 1938.

„În această regiune, unde e așezată fabrica de muniții inițiată și ridicată de domnul inginer Malaxa pe o întindere de 300 de hectare, au robotit ca furnicile, ziua și noaptea, timp de un an fără întrerupere 13.000 de oameni”, informa ziarul Timpul în 1938.

Presa vremii descria fabrica drept un complex modern, ale cărui pavilioane răspândite pe sute de hectare semănau mai degrabă cu un sanatoriu elegant decât cu o uzină de armament. Amplasarea la poalele munților îi oferea, în același timp, izolarea necesară unei asemenea industrii strategice.

După instaurarea regimului comunist, fabrica a fost naționalizată și a continuat să producă armament și muniție. În deceniile următoare, uzina de la Tohan a devenit unul dintre principalii angajatori ai zonei și a contribuit la extinderea Zărneștiului cu noi cartiere muncitorești. Producția militară a fost completată de cea a bicicletelor Pegas și Tohan și a motoretelor Mobra.

După 1990, industria locală s-a restrâns, însă Zărneștiul a rămas atractiv și prin apropierea de Munții Piatra Craiului și de zona Branului.

Industria militară și marile uzine strategice au modelat și alte localități de la poalele Carpaților.

La Mârșa, localitate aparținând orașului Avrig, în județul Sibiu, uriașa uzină mecanică a susținut timp de decenii o colonie muncitorească ridicată lângă platforma industrială. Fabrica producea vehicule și utilaje speciale pentru armată, inclusiv componente și echipamente destinate tancurilor, pe lângă producția civilă.

La Copșa Mică, vechea uzină metalurgică legată în perioada interbelică de Cugir a contribuit la transformarea localității într-un centru industrial, iar la Făgăraș marile fabrici chimice și de explozivi au devenit principalii angajatori ai orașului și ai zonei.