Interviu Drumul care aduce turiști în 400 de sate românești: „Satul nu trebuie să se transforme în altceva pentru a deveni interesant“

De la Putna până la Dunăre, Via Transilvanica străbate 1.600 de kilometri și aproape 400 de comunități aflate, multe dintre ele, în pericol de dispariție, insuflând viață printr-un turism făcut în tihnă, la pas. Alin Ușeriu, co-fondatorul proiectului, explică pentru „Weekend Adevărul“ de ce cheia acestei renașteri nu stă în reinventarea satului românesc, ci în respectul față de ceea ce era deja valoros acolo.

Via Transilvanica trece prin 400 de sate românești. Foto: Shutterstock

Via Transilvanica, traseul care străbate România de la Putna până la Dunăre pe o distanță de 1.600 de kilometri, este un alt exemplu de proiect de renaștere a satului românesc. În centrul acestuia este turismul făcut în tihnă, la pas sau pe două roți, prin cele mai pitorești peisaje naturale și culturale ale țării. Străbate 10 județe, împărțite în 8 regiuni cultural-istorice și 400 de comunități cărora le-a dat o nouă viață, unele fiind în pericol de extincție.

Filosofia „Drumului care unește“, cum mai este numită Via Transilvanica, este enunțată astfel de asociația Tășuleasa Social: „Un proiect social, prin care comunități întregi care se aflau pe cale de dispariție primesc un nou sens și o posibilitate de dezvoltare economică printr-un tip de turism făcut în tihnă, în care actorul principal, drumețul, nu are nevoie de lux, se mulțumește cu lucruri de bază și știe să aprecieze valoarea produselor locale, are respect pentru programul de lucru al oamenilor din comunități, este curios și binevoitor“. Sufletul asociației sunt cei doi frați Ușeriu, Tibi și Alin. Primul își folosește notorietatea de ultramaratonist la Polul Nord, cu o viață desprinsă parcă dintr-un film de Hollywood, pentru a promova proiectul. Banii strânși din vânzarea cărții lui Tibi Ușeriu, „27 de pași“, au stat la temelia acestui proiect la început, când era cea mai mare nevoie. Al doilea frate Ușeriu, Alin, co-fondatorul și președintele asociației, este omul cu visul și cu planul. După modelul Camino de Santiago, din Bordeaux până la Porto, el a imaginat un proiect care să se bată cu drumurile de lungă distanță celebre la nivel mondial.

Alin Ușeriu a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre lecțiile pe care un astfel de proiect le aduce despre renașterea satului românesc. „Cred că una dintre cele mai importante lecții este că nu poți construi ceva durabil dacă rămâi permanent în starea de revoltă. Admirația aduce încredere, iar încrederea face ca un plan de acțiune să fie mult mai ușor de dus la capăt, mai ales atunci când oamenii se consideră parte din proiect“. În cei 18 ani de Tășuleasa Social dinaintea începerii proiectului Via Transilvanica și în cei încă opt ani de când lucrează la acest drum, asociația a trecut prin diferite stări de acțiune pe care le poate avea o organizație nonguvernamentală.

Peisaje de vis pe Via Transilvanica. Foto: Via Transilvanica

Trăiește și astăzi cu sentimentul că lucrurile s-ar fi putut face mai bine. În ultimii ani a luat țara la pas, a mers de trei ori pe Via Transilvanica și a ajuns s-o cunoască foarte bine. „Aproape în fiecare comunitate aș putea să spun ce s-ar fi putut face altfel sau mai bine“. Însă Alin rămâne cu gândul că el, în primul rând, trebuie să își facă treaba cât mai bine și să nu scape din vedere principalul obiectiv al proiectului: „Ne dorim ca Via Transilvanica să fie un model și un context de dezvoltare pentru satele României, atât cât permit puterile și priceperea unei organizații nonguvernamentale. Am încercat să aducem în aceste localități câteva reguli, fără să intrăm cu forța peste acel «așa se fac lucrurile pe aici»“. La început, acest lucru nu a fost ușor. „Fiecare început și fiecare noutate sunt privite cu o anumită neîncredere într-o societate care, din păcate, nu are încă un contract social ferm pe care să se poată baza. Cu toate acestea, am avut rezultate foarte frumoase, uneori chiar spectaculoase. Atunci când admiri cu adevărat un loc și oamenii lui, aceștia simt că nu ai venit să le spui că tot ceea ce fac este greșit. Iar atunci când apare încrederea, planul de acțiune devine mult mai ușor de construit, mai ales dacă fiecare om se consideră parte din proiect“.

Via Transilvanica a fost imaginată ca un ambasador excelent al României și, în special, al zonei rurale prin care trece. „Acest lucru pare să funcționeze“, spune el. La numai trei ani și jumătate de când proiectul a fost dat în folosință, rezultatele sunt recunoscute de autorități. De curând, Via Transilvanica a fost omologată drept primul traseu de lungă distanță din România și a devenit un traseu de interes național. Într-un interviu recent pentru „Weekend Adevărul“, vicepreședintele Parlamentului European, Victor Negrescu, a susținut că a fost surprins să afle că în fiecare birou al Comisiei Europene în care a intrat pentru a discuta despre un proiect de finanțare a traseului Via Transilvanica exista cineva care a fost sau care auzise de pitorescul drum din România.

Satul românesc: de la admirație la sursă de venit

Despre exemplele de sate reînsuflețite de Via Transilvanica, Alin răspunde fără ezitare: „Există foarte multe asemenea exemple, dar mi-ar fi greu și, într-un fel, nedrept să aleg o singură comunitate și doar două gospodării. Nu pentru că nu le-am găsi, ci pentru că schimbarea produsă de Via Transilvanica nu s-a petrecut în câteva locuri izolate. Ea se vede într-o țesătură formată de-a lungul întregului drum, în sute de gospodării și în relațiile pe care oamenii au început să le construiască între ei“. Proiectul a pornit în 2018 ca inițiativă socială – firesc, pentru Tășuleasa Social, care din 2000 s-a concentrat pe relațiile omului cu mediul din jur. „La început, și noi am văzut mai ales aspectul economic al relației dintre om și zona rurală“. Treptat, echipa a înțeles că e vorba de un proces educațional mai profund decât școala, legat de modul în care omul influențează mediul și e influențat, la rândul lui, de el.

Ușeriu explică în ce constă bogăția imensă a României: „Un peisaj agrocultural care nu s-a născut neapărat din bunăstare, ci dintr-un context local foarte puternic. Vetrele satelor erau reședințele de iarnă, iar culmile, obcinele și colinele deveneau, într-un fel, reședințele de vară. Se făcea o transhumanță locală, într-un spațiu vast, dar exista și acea transhumanță care se întindea uneori pe sute sau chiar mii de kilometri. Această relație dintre om, animale și pământ a format, în sute de ani, un peisaj aproape unic. Oamenii au modelat locul, iar locul i-a modelat pe oameni. De aceea, patrimoniul rural nu înseamnă numai o casă veche, o ladă de zestre sau o rețetă. Înseamnă întreaga lume care s-a construit în jurul lor și care încă funcționează“. Din acest punct de vedere, Via Transilvanica trebuie privită ca un context pe care ei l-au creat. „De aceea ne uităm holistic la proiectul nostru. În momentul de față, drumul are 1.600 de kilometri și trece prin aproximativ 400 de localități. Multe dintre ele sunt cătune sau sate care au fost în pericol să fie părăsite. Ne-am propus să facem posibil un schimb uriaș: prin pașii noștri să pătrundem în această lume încă vie și neprețuită a satului românesc, care este, până la urmă, și depozitarul ADN-ului nostru identitar, fără ca noi să-l fi cercetat până acum cu suficientă atenție“.

Fiecare drumeț care merge pe Via Transilvanica descoperă o lume pe care nu o poate descoperi decât la pas. În același timp, satele au început să primească o energie pe care înainte nu o simțeau, spune Alin. Circuitul social format de Via Transilvanica aduce zilnic oameni în aceste locuri și produce două forme de admirație: admirația drumețului pentru lumea pe care o descoperă și admirația săteanului pentru omul care vine din celălalt capăt al țării sau al lumii ca să-i vadă satul. „Această admirație este foarte importantă, dar ea trebuie dublată de un circuit economic sănătos. Atunci când vin suficienți drumeți, o masă gătită, o cameră, transportul unui bagaj sau un produs local pot deveni o sursă stabilă de venit. Satul nu trebuie să se transforme în altceva pentru a deveni interesant. Tocmai ceea ce oamenilor locului li se pare obișnuit – casa, grădina, mâncarea, meșteșugurile, poveștile și peisajul – este ceea ce caută cel venit de departe“.

Acasă, în orice gospodărie de pe Via Transilvanica

Pe Via Transilvanica există sute de oameni ospitalieri care fac mult mai mult decât să-i ofere seara o mâncare și un pat drumețului ostenit. Există transferuri de bagaje între localități, drumuri făcute până la cea mai apropiată farmacie atunci când cineva are o accidentare ușoară, o bătătură sau o indigestie, transporturi improvizate și oameni care comunică între ei chiar și la sute de kilometri distanță. „În jurul drumului s-a format o țesătură extraordinară. Ospitalierii își transmit informații, se avertizează, se ajută și au grijă ca drumețul să ajungă cu bine mai departe“. Astfel, asociația primește prin această rețea foarte multe informații de care are nevoie pentru a ști ce trebuie să îmbunătățească. Din acest motiv, susține Alin, „marele exemplu de succes nu este o singură pensiune, ci acest circuit social viu, care funcționează în fiecare zi de-a lungul drumului“.

Via Transilvanica trece prin zone pitorești. Foto: Via Transilvanica

Alin subliniază susținerea rapidă și necondiționată din partea femeilor. Ele au fost primele interesate ca în satul lor să existe ceva care să fie văzut și admirat. „Ele au cheile de la lăzile de zestre, păstrează rețetele patrimoniului culinar, au grijă de grădini și formează o parte esențială din ospitalitatea drumului. Iar ospitalitatea este unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le are o țară“. Tot femeile le dau drumeților sfaturile cele mai bune. „Își dau seama când cineva a ostenit peste măsură în primele zile, când rucsacul este prea greu sau când există o situație dificilă. Ele își pun bărbații să transporte bagajul celui care nu îl mai poate duce, se îngrijorează dacă un drumeț nu apare până la ora la care era așteptat și, nu de puține ori, cineva pleacă în întâmpinarea lui“. Alin susține că, de fapt, nu asociația i-a convins pe acești oameni să-și păstreze patrimoniul. Ei îl păstrau deja. „Drumul le-a confirmat că ceea ce au este valoros, că poate fi admirat și că nu trebuie înlocuit cu o copie a ceva adus din altă parte. Autenticitatea nu trebuie fabricată. Ea trebuie păstrată și oferită cu demnitate“.

La porțile raiului

Alin Ușeriu susține, la fel ca fondatoarea Fundației Mihai Eminescu, că nu trebuie ca satul românesc să devină unul eminamente turistic: „O rețetă rămâne vie dacă este gătită, o casă rămâne vie dacă este locuită, iar un peisaj rămâne viu dacă oamenii continuă să lucreze în el. De aceea, conservarea și dezvoltarea nu trebuie să fie două lucruri opuse. Dezvoltarea poate oferi resursele prin care patrimoniul să fie păstrat, cu condiția să avem măsură și să nu transformăm autenticitatea într-o mașinărie de produs valoare economică. Dacă se întâmplă acest lucru, pierdem tocmai motivul pentru care oamenii au venit“.

Întrebat dacă au existat comunități care s-au remarcat și care a fost „rețeta“ acestora, Alin susține că a mers de trei ori pe Via Transilvanica și aproape fiecare localitate i-a oferit o satisfacție foarte mare – nu și-a imaginat, de exemplu, că niște câmpuri agricole din Podișul Transilvaniei pot fi atât de interesante. „Un drum de lungă distanță te ia, are grijă de tine și îți poate oferi, în cel mai banal loc pe care ți l-ai fi imaginat, una dintre cele mai frumoase experiențe ale vieții tale. Când am ajuns în câmpurile din Podișul Transilvaniei și le-am văzut pline de floarea-soarelui, cu Apusenii într-o parte și Munții Făgăraș în cealaltă, eram într-o stare atât de bună încât, pentru o clipă, am crezut că așa trebuie să arate raiul“.

Satele săsești au o structură specifică. Foto: Shutterstock

Via Transilvanica este, între altele, spune el, probabil una dintre ultimele ferestre prin care zona rurală a României mai poate fi privită în felul acesta. „Fără oameni, acest peisaj se va degrada și va dispărea destul de repede. Este nevoie de animale, de oameni care să mai facă fânul și este nevoie, desigur, și de avantajele economice pe care le pot aduce fermele mari. Dar acest peisaj special a apărut pentru că oamenii erau obligați să lucreze fiecare palmă de pământ și să aibă culturi diferite în același loc. Iar oamenii veniți din străinătate au șansa uriașă să se îndrăgostească de România tocmai datorită acestei lumi. Dacă un străin vine și vizitează trei dintre cele mai frumoase orașe ale noastre, va avea încă trei orașe pe lista locurilor pe care le-a văzut. Dacă merge însă pe Via Transilvanica, are șansa să plece acasă ca ambasador al României“, este de părere drumețul.

Sociolog: Triunghiul Brașov-Sibiu-Sighișoara, „greu de egalat“

Sunt Viscri și satele săsești din așa-zisul triunghi de aur al Transilvaniei, Brașov-Sibiu-Sighișoara, exemple de repopulare cu succes a satului românesc? Vor putea cele 20 de familii de tineri mutate în Viscri să asigure viitorul fostului sat săsesc? Designerul Alexu și avocata Mara, care au vândut totul în București și și-au deschis la Viscri pensiunea și restaurantul Șura Albă și Casa Albastră, vor salva satul? Caroline Fernolend, „mama și tata“ Fundației Mihai Eminescu și cea care a investit 26 de ani în revitalizarea satelor săsești din zonă, spune răspicat că da. Iar acest model bazat pe patrimoniu cultural și natural, comunitate și dezvoltare economică și antreprenorială, numit „satul de sine stătăror“, poate fi adaptat, nu copiat, la orice sat din România.

Sociologul Norbert Petrovici are o altă perspectivă. El demontează mitul ruralității arhaice al satelor din celebrul triunghi. „Dacă acestea sunt imaginate acum ca fiind localități rurale, de fapt ele de la început funcționau într-un spațiu de secol XVIII-XIX puternic urbanizat. De fapt, era un sistem de mici localități care funcționau într-o logică urbană, inclusiv Viscri, sau Saschiz“. Practic, din acest motiv, spune el, aceste comunități sunt și astăzi foarte apropiate de cele urbane.

Pe de altă parte, o astfel de dezvoltare bazată pe patrimoniu este greu de realizat în alte regiuni ale țării, din simplul motiv al unui specific cultural pe care nu-l avem decât în acest triunghi Brașov-Sibiu-Sighișoara: „Atragerea publicului larg sau a turiștilor străini prin narațiuni culturale sofisticate cum se întâmplă aici reprezintă o excepție greu de egalat în restul țării în acest moment“. Pentru ca un astfel de model să reziste și să poată fi sustenabil, Petrovici arată că nu este suficientă simpla inițiativă locală sau „romantismul“ mutării la țară. Este nevoie de o intervenție planificată și de reguli rigide: „Îți trebuie politici urbanistice foarte specifice, în care renovările să fie puternic reglementate, astfel încât să construiești peisaje culturale“. De, asemenea, e nevoie de o piață imobiliară bine structurată. Astfel, din perspectiva sociologului, Viscri, satele săsești nu sunt localități repopulate în sensul clasic, ci sunt spații cu o structură istoric-urbană clară, revitalizate printr-o combinație riguroasă de reglementări imobiliare, conservare de patrimoniu și piețe de consum urbane adiacente. Petrovici refuză să clasifice chiar și cele mai cunoscute exemple de succes (cum sunt Viscri şi Saschiz) drept succese de repopulare a zonei rurale, acestea funcționând ca extensii ale marilor orașe.

În ceea ce privește turismul din satele de pe Via Transilvanica, sociologul explică cele două variante posibile dacă se dorește ca impactul să fie unul important: fie există un patrimoniu istoric, fie se fac investiții în facilități de turism estival sau hibernal, cum ar fi construirea de piscine sau legarea de infrastructura montană, pârtii de schi, diverse trasee etc. Există o linie subțire care delimitează păstrarea autenticității locale de transformarea în localități turistice dezvoltate fără discernământ. Cu siguranță că multe dintre aceste sate și-ar pierde farmecul, așa cum spune Alin Ușeriu, dacă „am transforma autenticitatea într-o mașinărie de produs valoare economică“.