Interviu Lumea rurală nu moare, se transformă. Sociolog: „Nu asistăm la o renaștere a satului, ci la suburbanizare“

Populația din mediul rural a înregistrat o ușoară creștere, însă asta nu înseamnă că satul românesc renaște, spune sociologul Norbert Petrovici. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, acesta explică de ce comunele din jurul marilor orașe se dezvoltă, în timp ce multe sate continuă să se depopuleze.

Cel mai mare sat din România, Florești, are 60.000 de locuitori. FOTO: Captura video

Satul românesc dinainte de 1989 nu a fost un spațiu agrar tradițional tihnit, încremenit în timp, ci, mai degrabă, obiectul unei planificări administrative agresive. Două tendințe au dominat satul comunist: creșterea populației și migrația masivă către orașe. Dacă în 1948, la puțin timp de la instaurarea comunismului, vorbim despre o populație de 15,8 milioane de locuitori, în 1989, România avea peste 23 de milioane de locuitori, conform declarației făcute în 2021 de Tudorel Andrei, preşedintele Institutului Național de Statistică.

La recensământul din 1992, eram 22,81 milioane de români. „Populația României crește sistematic după Al Doilea Război Mondial până prin 1985. Datele sunt un pic distorsionate din ’85 până în anii ’90, dar vedem cumva o zonă de creștere a populației în general a României și inclusiv a populației rurale“, explică pentru „Weekend Adevărul“ Norbert Petrovici, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Unul dintre cele mai mari salturi de populație s-a făcut ca urmare a aplicării Decretului 770 din 1966, prin care avortul a fost interzis. Creșterea masivă a populației s-a datorat, spune Petrovici, și investițiilor masive ale statului în servicii – grădinițe, școli, spitale – și locuințe, care erau accesibile tuturor printr-o simplă repartizare. Obsesia lui Ceaușescu pentru industrializare a determinat mutarea a milioane de locuitori din sate în marile platforme industriale. Conform recensământului din 1948, 76% dintre români locuiau la sat, în timp ce aproape 24% erau orășeni. În următoarele decenii, ponderea populației rurale a scăzut constant. Recensământul din 1966 înregistra circa 61% populație rurală, iar până în 1992 procentul coborâse la aproximativ 45%. Procesul a fost accelerat și de colectivizarea agriculturii (1949-1962) și de mecanizare, care au redus nevoia de muncitori în agricultură.

Satul românesc s-a transformat masiv în perioada comunistă. FOTO: Azopan

Politica aplicată de regimul comunist în ceea ce privește ruralul a fost, conform lui Petrovici, cea de „densificare comunală“: multe sate mici au fost grupate administrativ în comune mai puține, dar mai mari, pentru a putea concentra serviciile sociale, școli, dispensare, magazine, în jurul centrelor de comună. Această strategie a fost un model regional comun întregului bloc socialist. Conform sociologului și omului politic Miron Constantinescu, șeful aparatului de planificare, orașul nu se rezuma la granițele administrative, ci includea și satele-satelit, privite ca bazine de navetiști și materii prime pentru platformele industriale nou create. „Constantinescu a setat întregul aparat astfel încât să avem investiții care să creeze zone de aprovizionare, atât cu materii prime, cât și cu forță de muncă și fabrici interconectate care merg de la orașul principal, orașul secundar și satele din apropiere“, explică sociologul.

Practic, satul a fost gândit ca o anexă care „hrănește“ orașul cu oameni, materii prime și, ulterior, cu navetiști. În ciuda faptului că s-a construit masiv, numărul mare de locuri de muncă în fabrici nu putea fi asigurat doar de orășeni, astfel că se făcea apel la navetiști: locuitori ai satelor care munceau în oraș, o tendință care încă este de actualitate. Fenomenul era gestionat administrativ prin sistemul „buletinelor de oraș“. Cunoscutul film „Buletin de București“ prezintă, romanțat, fenomenul: pentru că migrația masivă de la sat la oraș era scăpată de sub control, regimul comunist, în anii ’80, a decis ca orașele mari precum Capitala să-și închidă porțile în fața sătenilor. Stabilirea în marele oraș sau obținerea unui loc de muncă se putea face numai cu „buletin de oraș“. Dacă nu te nășteai în București, Cluj, Timișoara sau Iași, puteai totuși obține mult doritul act prin căsătorie, astfel că la vremea aceea au existat multe nunți fictive.

Satul românesc după 1989

La începutul anilor ’90, odată cu abolirea sistemului buletinelor și deschiderea orașelor, se observă, spune sociologul, o mișcare masivă a populației spre orașele atât de râvnite. Tendința nu durează foarte mult, deoarece închiderea marilor platforme industriale după 1996 determină o migrație din oraș spre sat, susține Petrovici. O parte a muncitorilor au revenit înapoi „la casele agricole“ nu pentru că îi atrăgea viața la țară, ci din cauza șomajului.

După anii 2000, acest val a scăzut în intensitate destul de mult, pe fondul unui declin general al populației. Oamenii au început să aibă alternative de găsire a unor surse avantajoase de venituri în afara țării. Migrația externă masivă de după 2002 a lovit direct comunitățile rurale: până la 4 milioane de persoane născute în țară au emigrat în ultimele două decenii, aproximativ 20% din populația totală, conform unui raport din 2023 al Institutului Național de Statistică: „Agricultura a fost unul dintre cele mai afectate sectoare ale economiei și este sectorul în care migrația a creat cea mai mare lipsă de forță de muncă“.

În perioada următoare, două fenomene distincte au determinat repopularea unor zone rurale: „Primul e legat de serviciile pentru afaceri. Lucrezi într-unul dintre orașele foarte mari ale României, București, Cluj, Iași, Timișoara, dar locuiești în periurban. Ești un muncitor non-manual în sectorul de afaceri“, explică Petrovici. Este vorba despre primul boom imobiliar din 2007-2008 și vorbim despre un proces de sub-urbanizare precoce. Acesta a continuat să se manifeste, iar tendința este vizibilă și astăzi. „Al doilea fenomen separat este valul de investiții industriale care începe în 2011. Acesta se vede deja foarte serios din 2015 și vine cu un val de investiții industriale, de near-shoring european, în care, după criza financiară globală din 2008, multe din firmele europene aduc o parte din producție în Europa de Est“, mai spune sociologul. Beneficiare sunt satele și comunele precum Jucu lângă Cluj, unde funcționează o platformă industrială populată de firme precum Bosch şi De Longhi, Ciugud de lângă Alba Iulia, zone de lângă Baia Mare, Sibiu, platforme de lângă Timișoara sau Iași. În aceste zone nu se înregistrează o mare creștere a populației, dar oferta de locuri de muncă oferă o alternativă imigrării, iar combinația între salariul industrial și gospodăria agricolă din sat aduce anumite avantaje.

Explozia zonei peri-urbane

Norbert Petrovici susține că repopularea pe care o vedem în ultimii ani, certificată și de datele Institutului Național de Statistică, trebuie privită dintr-o altă perspectivă: „Este o problemă mai degrabă de denumire imprecisă administrativ statistică“. Legea ariilor metropolitane consideră că sunt localități peri-urbane cele aflate în proximitatea imediată a orașelor, două „coroane“ în cazul reședințelor de județ, respectiv o „coroană“ în jurul orașelor. „De fapt, populația rurală a României scade și avem o explozie a populației peri-urbane“, detaliază el. În acest moment, din punct de vedere administrativ, acestea sunt considerate a fi zone rurale dar, de fapt, multe dintre ele sunt „cartiere dormitor“ ale marilor orașe. Un exemplu este Florești, din apropierea municipiului Cluj-Napoca, comună care are 60.000 de locuitori, fiind cea mai mare din România. În realitate, spune sociologul, Floreștiul în niciun caz nu este o comună, dar nu este oficial nici oraș. „Spațiile intermediare precum acesta ne dau senzația că avem o repopulare a mediilor rurale. Însă de îndată ce trecem de primele două inele administrativ-teritoriale ale marilor orașe nu mai vedem o repopulare“.

Fabrica Nokia din Jucu a adus aici mii de navetiști. FOTO: Remus Florescu

Petrovici explică și creșterea de 0,04% a populației rurale, consemnate în cel mai recent raport al INS, din aprilie 2026, care confirmă o tendință care s-a manifestat în ultimii ani. Într-adevăr, în zonele metropolitane avem populația de angajați în zonele de servicii pentru afaceri și servicii sociale care migrează destul de mult spre peri-urbanul acestor orașe. „Atunci în sensul acesta avem o repopulare rurală“, arată el.

În localitățile care funcționează ca „dormitoare pentru marile orașe“, cei mai mulți nou-veniți sunt tineri cu studii superioare care „nu și-au găsit suficiente resurse pentru a locui în oraș“ și caută o locuință mai ieftină, relativ aproape de locul de muncă. Aceste comune nu au industrie proprie, ci sunt structurate prin dezvoltare imobiliară de tip suburban clasic: „ai o casă, ai o grădină, dar ea este estetică, nu neapărat productivă“. Definiția cea mai răspândită a satului este „o așezare rurală a cărei populație se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura“. În acest context, aceste zone peri-urbane nu sunt sate, neavând o casă rurală cu gospodărie, care presupune și partea de autoconsum din munca agricolă.

Navetistul socialist

Sociologul Petrovici vorbește despre un tip de industrializare specifică României, care se bazează pe un sistem descentralizat similar cu cel socialist. Valul de companii europene venite în România după 2008 au vizat nu neapărat orașele mari, ci orașele de 100.000 și 200.000 de locuitori, dar și zonele de comune unde s-au dezvoltat platformele industriale. „Astfel, oamenii din Jucu lucrează în satul Jucu (n.r. – unde se află un parc industrial în care activează firme precum Bosch, De'Longhi) sau în medii industriale din orașele apropiate, Gherla sau chiar la Cluj-Napoca, făcând naveta din mediul rural“, explică el. A fost creat un nou tip de populație rurală cu salarii industriale, care seamănă destul de mult cu navetistul socialist, „însă este un navetist angajat la fabricile de acum, din automotive sau fabricile modulare“. Populația rurală își găsește slujbe în aceste spații industriale, dar își păstrează și gospodăria rurală, „lucru care se întâmplă în mod particular în Transilvania, unde ai populația angajată industrial, dar și cea care muncește în gospodăria proprie, face muncă zilieră sau alte forme de muncă agricolă“.

Anumite sate au renăscut datorită agriculturii. FOTO: Shutterstock

În zonele rurale care deservesc aceste fabrici nu crește neapărat populația rezidentă, dar aceasta este conservată: cererea de forță de muncă industrială, combinată cu posibilitatea deținerii unei gospodării, vine cu avantaje importante care oferă argumente importante pentru a nu părăsi zona rurală.

Bogăția pământului

Petrovici susține că mai există o zonă de specializare destul de importantă, satele specializate pe producție agricolă. „Sunt mai multe feluri de astfel de sate. De exemplu, cele din Timiș sunt foarte diferite de cele din Ialomița sau Călărași“, arată el. Satele din Timiș au fost proiectate de ingineri austrieci cu străzi drepte și loturi egale, casele fiind perpendiculare pe trama stradală. Satele au loturi lungi de teren în spatele caselor destinate culturilor și animalelor. „Ialomița sau Călărași au gospodării mult mai individuale și nu au spațiile interne cum au cele din Timiș. De exemplu, în Timiș, satul este proiectat ca un pătrat, pe margine ai casele, iar în interior, ai partea de comună de cultivare care e foarte diferită de spațiile din afara localității, care sunt utilizate de ferme foarte mari. În Călărași, ai în continuare ferme foarte mari, dar nu ai aceste terenuri gestionate în comun pe un parcelar“, explică sociologul.

Satele peri-urbane s-au dezvoltat după anii 2000. FOTO: Shutterstock

Toate cele trei județe sunt vârful de export de grâne, de exemplu, din România și au terenuri agricole puternic consolidate. În ambele zone, există agricultură de precizie, cu tehnologie destul de avansată. „Diferența este că în Ialomița și Călărași gospodăriile locale sunt foarte puternic sărăcite și avem o depopulare masivă, ceea ce nu este adevărat în Timiș“, susține sociologul. Dimpotrivă, în zona Banatului de Câmpie, spune el, populația rurală a crescut generic pentru că, pe lângă oamenii care s-au specializat în agricultură sau creșterea animalelor, populația de aici este stabilizată de fabricile industriale din orașele secundare de lângă Timișoara, explică el. Petrovici descrie fenomenul drept „pluri-activitate“ – gospodării cu surse multiple de venit.

De dragul vieții la țară

Există și exemple de populații care se mută din mediul urban în medii rurale mult mai arhaice, detaliază sociologul. Fie vorbim despre muncă la distanță, fie despre diferite tipuri de agricultură de înaltă precizie, cum ar fi agricultură aquaponică. În agricultura de precizie vorbim în general de o populație mai tânără decât cea care se mută în peri-urban.

Apoi mai sunt cazurile de nomazi digitali care se mută în mediul rural. „Acestea sunt fenomene care nu sunt realmente înregistrate ca atare în sau vizibile în statistici, dar cu siguranță există și această populație“, subliniază sociologul. Petrovici e sceptic în privința continuității valului de muncă remote alimentat de pandemie, în contextul în care există tendința de revenire la birou. Există totuși o schimbare structurală mai profundă: „capitalul transnațional tinde tot mai mult să contracteze direct angajați individuali, fără intermediul unei firme cu sediu fizic. Asta permite unei părți minoritare a populației să lucreze de acasă, de exemplu, însă fără să se rupă complet logica biroului urban“.

Foarte vizibile sunt și zonele de dezvoltare culturală și de turism. Exemplul de referință, spune sociologul, este triunghiul Sighișoara-Brașov-Sibiu, unde găsim sate precum Viscri şi Saschiz care au reușit să oprească hemoragia de populație și chiar să aducă tineri din orașe. Petrovici atrage însă atenția asupra unei nuanțe istorice: aceste sate funcționau „de fapt, într-un spațiu puternic urbanizat“, încă din secolele XVIII-XIX, deci nu sunt sate „redescoperite“, ci foste mici centre urbane săsești reconvertite prin patrimoniu. Modelele de reglementare arhitecturală, susținute de Ordinul Arhitecților din România, transformă aceste zone în peisaje culturale vizitabile, dar succesul lor depinde strict de o piață imobiliară funcțională și de reglementări urbanistice locale puternice, nu de un aflux spontan de populație. Petrovici este tranșant: astfel de zone nu sunt „exemple de succes de repopulare a zonei rurale“, pentru că rămân, practic, extensii economice ale marilor orașe sau destinații turistice dependente de consumul populației urbane.

Renașterea satului sau urbanizarea acestuia?

La 1 ianuarie 2026, populația României (după domiciliu) a fost de 21,6 milioane de persoane, în scădere cu 0,5% față de 1 ianuarie 2025, arată INS. Populația cu domiciliul în mediul urban a scăzut cu 0,9% față de anul precedent, în timp ce populația din rural a crescut cu 0,04%.

Cât de bune sunt veștile potrivit cărora crește populația din satul românesc? Putem vorbi, așa cum scrie raportul OECD, despre „politici pentru viitorul agriculturii și alimentației în România“ despre o inversare a tendinței de părăsire a zonei rurale, și chiar de un flux net de migrație către zonele rurale? Sociologul Norbert Petrovici răspunde ferm că nu: „Putem vorbi de o peri-urbanizare a satului românesc, nu de o revitalizare rurală propriu-zisă“. În România continuă un proces de depopulare structurală, generat de îmbătrânire și de scăderea populației. Creșterea vizibilă din ultimul deceniu a satului românesc se explică aproape în întregime prin extinderea inelelor peri-urbane ale marilor orașe, clasificate statistic drept „rural“, deși funcțional sunt suburbii, sunt „dormitoare“ ale aglomerărilor urbane. Restul de exemple interesante de orășeni care se mută la sat nu au o pondere importantă în statistici, deși sunt foarte vizibile. Petrovici este de părere că, în ansamblu, satul românesc continuă să se depopuleze.

Pentru viitor, Petrovici leagă orice repopulare reală de politica agrară europeană. „De exemplu, România a produs anul acesta foarte mult grâu, însă, în același timp, grâul se vinde foarte ieftin, aproape la nivelul în care se scoate doar costul investit în producție. Fără a doua cultură de rapiță sau de plante specializate oleaginoase pentru producție industrială nu ar funcționa agricultura. Deci ce se întâmplă în satele românești, dacă le imaginăm ca spații de producție agricolă și populație agrară specializată agricol de politicile europene de stabilire a prețurilor“, explică sociologul. Pentru asigurarea producției agricole nu avem nevoie de un boom de creștere a populației rurale, ci de o stabilizare a acesteia, în contextul avansului tehnologic. „Dar dacă ne imaginăm populația rurală în stil de secol XIX cu o cultură specifică, nu putem să mai vorbim de acest tip de populație decât în zona fantasmelor naționaliste“, subliniază Petrovici.