Cum se organizau balurile de altădată, locul unde se încheiau căsătorii. Povestea regelui travestit al cărui costum inflamabil a luat foc
0În saloanele poleite, printre parfumuri grele și evantaie fluturate discret, balul era scena unde societatea își juca marile conveniențe. Aici se făceau alianțe, se încheiau căsătorii și se învăța, pas cu pas, cum trebuie să arate o viață „potrivită“.
„Draga mea“, îi scria un tată fiicei sale în anul 1904. „Ai atins vârsta la care după obiceiurile societății noastre ai îndeplinit un fel de majorat. Poți merge la serate, vizita teatrul, face promenade în rochie lungă și în iarna aceasta vei vizita primul bal. Mama ți-a permis în sfârșit să citești primul roman, adică să-l citești așa în vederea tuturora, să discuți dacă El sau Ea are dreptate, fără teama de a comite ceva necuviincios. Știu că ai citit romane de mai înainte, în grădină, ca să nu te vadă, să nu te surprindă nimeni, parcă cine știe ce păcat ai fi comis. Eu nu te-aș fi împiedicat draga mea niciodată să citești ceea ce e literar și artistic, dar mumă-ta și conveniențele sociale vor altfel și ele sunt mai puternice decât mine, copila mea!“.
În această scrisoare surprindem imaginea unei întregi epoci, cea în care tinerele fete nu aveau dreptul nici să-și aleagă nici soțul, dar nici ce volume să citească sau la ce spectacole de teatru să meargă. Crescute la pension, departe de bărbați, unde singura figură masculină a copilăriei lor rămânea tatăl sau în cazul unora și frații mai mari sau mai mici, ele intrau în lume total nepregătite. Când părinții, dar mai ales când societatea considerau că fata este bună de măritat, o îmbrăcau ca o păpușă pentru bal și apoi stătea ca pe raft pentru a fi admirată și apoi cucerită. Nu propria conștiință îi dicta drumul pe care să-l urmeze, ci conveniența socială.
Ce eveniment era mai bun altădată pentru a încheia alianțe și căsătorii decât balul? Acolo, fata tânără, îmbrăcată cu dichis, trebuia să ia ochii bărbaților suficient de mult încât să îi ceară mai întâi permisiunea de a-i acorda un vals și apoi să devină „stăpâna inimii“. Chiar și micile imperfecțiuni ale copilelor dispăreau sub lumina candelabrelor, sub pomada care se dădea pe față și sub farmecul unui apus.
Soția se alege după dans
Adevărul nu era departe. În reviste vremii, o știre apărută în publicația „Moda nouă ilustrată“ a anilor 1900 vorbea tocmai despre faptul că dansul este cel care unește destinele. Sub titlul „Dansați și vă veți mărita“, autorul nota faptul că membrii Academiei internaționale a autorilor și profesorilor de dans au făcut o anchetă foarte curioasă în urma congresului care a avut loc la Paris. Aceștia au adresat o scrisoare la peste 3.000 de profesori de dans „dintre cei mai renumiți din univers“ în care erau întrebați „prin chestiuni discrete elevilor care frecventează cursul vostru unde și cum și-au întâlnit femeia care a devenit sau va deveni soția lor“. „După ce s-a consultat un milion de soți sau viitori soți, profesorii au trimis academiei internaționale darea de seamă a anchetei lor, de unde rezultă că cea mai mare parte din muritorii angajați în lanțurile căsătoriei au cunoscut la bal persoana care face sau va face fericit viitorul lor“. În această statistică, Franța deținea primul loc, fiind urmată de Germania și Elveția, iar America și Grecia urmau în acest clasament. „În aceste țări, media căsătoriilor contractate la dans trece de optzeci la sută. Țara cea mai puțin favorizată e Norvegia, unde media scade la treizeci și opt la sută. La cinci persoane cari valsează în Germania, Elveția, Franța, Grecia, America, patru se căsătoresc. Dansați dar, domnișoarelor, și vă veți mărita“, încheia cel care semna cu pseudonim.
Regele-bufon al balului
Parisul a dat startul balurilor oficiale la curtea regilor, scrie Nicolae Dinescu în „Revista de altădată“, volum apărut în anul 1973. Unul din ele a rămas celebru, cel din iarna anului 1397, organizat de către Charles al V-lea, când regele, travestit în unul din cele mai strălucitoare costume, confecționat din material inflamabil, a luat foc dansând în apropierea candelabrelor. Salvarea regelui s-a datorat intervenției curajoase a ducesei de Berry, care l-a strâns pe rege la pieptul ei, înfășurându-l în pelerina pe care o purta. Se pare că regele a rămas în brațele ducesei mai mult timp decât s-ar fi cuvenit stingerii focului.
Memorabile în epocă au rămas și serile de bal de la Opera Mare din Paris din decembrie 1715. Atunci, sala Operei s-a transformat într-un imens spațiu de bal, unde dansau parizienii din toate clasele sociale, bucurându-se de un spectacol ce era accesibil până atunci numai curții regale. Și lui Napoleon I îi plăcea să se costumeze, iar mărturiile vorbesc despre faptul că își vopsea până și dinții, ca să nu fie recunoscut de ministrul de Poliție.
Balul care s-a dat în anul 1867 sub patronajul Ministerului Marinei franceze, numit „Cele cinci continente“, a întrecut prin strălucirea sa orice alt eveniment care avusese loc până atunci. Cu această ocazie, au fost admirate cele mai frumoase costume din lume. Mirat a rămas și Napoleon al III-lea de rochia împărătesei care avea o trenă lungă de șase metri, pe care erau cusuți fluturi din diamante, rubine, smaralde și safire. Un an mai târziu, pe scena de la „Folies-Bergere“ au apărut penajele uriașe și mantiile, unde pietrele prețioase au fost înlocuite cu ștrasuri. Balurile au devenit o adevărată industrie: „Le bal du Prado“, „Le bal Tabarin“ și celebrul „Le bal du Moulin Rouge“. În clădirea în care Mabille a organizat balul despre care Coana Chirița ne-a povestit în vodevilurile lui Vasile Alecsandri s-a lansat cancanul.
Astfel de petreceri glamour ale timpului nu aveau cum să treacă neobservate de aristocrația românească, care le-a adoptat și le-a adaptat. Dacă la început, balurile erau organizate la marile curți domnești, vestind nunți sau nașteri, norodul organiza serbări câmpenești. În prima jumătate a secolului XIX, la Cișmeaua Roșie, domnița Ralu, fiica lui Vodă Caragea, a deschis primul salon unde boierimea petrecea în serile de iarnă cu „danțuri și cântări“. Treptat, moda balurilor de pe meleagurile Senei a cuprins și protipendada bucureșteană, arhivele vremii amintind de Sala Bossel, unde se juca atât teatru, dar se și dansa, femeile comandându-și rochiile la marile case de modă pariziene.
Baluri din mahalale. Baluri regale
Moda acestor petreceri a prins atât de mult încât s-a ajuns ca fiecare mahala să aibă un loc unde lumea să se adune, să petreacă. „Revista de altădată“ amintește doar câteva dintre ele: „Dacia“, „Pomul verde“, „Franzelaru“, „Hîrdău“, al cărui nume nu este deloc sinonim cu o sală de bal. Localul se numea așa de la hârdăul unde femeile de serviciu, care veneau desculțe, se spălau înainte de a intra în sala de bal. Dar nu doar Bucureștiul dansa. În Iași, astfel de baluri se organizau la Teatrul Mare, dar și în cartiere mărginașe, la Brăila în sala Ralea, la Craiova în teatrul lui Teodorini, iar lumea bună din Giurgiu dansa la hanul lui Dumitrache.
Anii au trecut și, treptat, balurile, au ajuns la nivel de artă. Palatul Suțu din București, ridicat în secolul al XIX-lea, a devenit, după anul 1875, centrul vieții mondene, prin balurile şi seratele dansante organizate de Grigore Suţu, la care venea însuși Regele Carol I. „Lumea bună era primită la palat prin două porți monumentale împodobite cu câte doi lei aurii ce ţineau în labe un soare aurit şi el, mare cât o roată de car“, așa cum povestește memorialistul Radu D. Rosetti. Cele două săli mari de bal, dispuse la etaj, unde lumina policandrelor și a candelabrelor țeseau o atmosferă de basm, aveau ieșire spre balcoanele care dădeau în grădina unde creștea vegetație luxuriantă.
Primul chip întâlnit de invitați era cel al paznicului „cu fustanelă cusută cu fir de aur, încins peste mijloc cu-n brâu în care erau înfipte două pistoale şi având la şold un iatagan straşnic“, la vederea căruia se minuna în copilărie Radu D. Rosetti. Până ajungeai să fii întâmpinat de gazdele care te așteptau la capătul de sus al scării impozante, „defilai prin faţa chipeșilor ofițeri de cavalerie înșiruiți pe trepte, strict selecționați şi instruiți dinainte în a oferi brațul doamnelor pentru a le călăuzi spre saloanele de bal și a le întreține în conversație“.
La palat aveau loc serate dansante, reuniuni artistice, comedii de salon și baluri. Indiferent cum se numea evenimentul, se dansa toată noaptea pe ritmuri de polcă, mazurcă, cadril sau vals. La plecare, când se mijeau zorii, perechi-perechi plecau spre casele lor cu muzica încă răsunându-le în urechi și cu picioarele obosite de atâta dans.
Nimic nu se compara însă cu petrecerea din noaptea de Revelion, când oaspeți speciali erau „chiar Domnul şi Doamna Ţării. Stăpânul casei înmănușat le ieșea în întâmpinare la intrare, ţinând în mână un policandru cu lumânările aprinse, urcând apoi scara de-a-ndăratelea, ca să lumineze calea înalților oaspeți. La ultima treaptă i-aștepta Suţuleasa, înaltă şi grasă, de două ori cât prințul, ceea ce făcea pe mucaliţi să spună, când îi zărea împreună, Turcul şi Cămila“, povestește Radu D. Rosetti.
Mic îndreptar pentru organizarea unui bal
Nu toată boierimea avea palate, însă acest lucru nu a oprit aristocrația vremii să aducă în conacele lor sunetul muzicii și ceva din strălucirea unui bal de zile mari. Organizarea unui astfel de eveniment nu era o treabă deloc ușoară. Nu era suficient să aduci muzicieni și să faci invitații pentru a avea o petrecere de neuitat. În revistele vremii erau publicate sfaturi utile pentru cei care doreau să-și pună o noapte casa la dispoziția doamnelor și domnilor. „Dacă nu avem un salon special pentru dans, trebuie înainte de toate să scoatem toate covoarele și mobilele, afară de scaunele, fotoliurile, jețurile care vor fi înșirate lângă zid. Pentru a ascunde estrada orchestrei sau a lăutarilor, vom așeza în colțuri boschete de arbuști și de flori. E bine să rezervăm o cameră în care să instalăm mese de joc pentru oamenii în vârstă și, pe cât posibil, o alta unde să se poată respira la adăpost de perechile dansatoare. Sera, dacă există o seră, convine de minune pentru scopul acesta“, aflăm din revista „Moda nouă“ din 14 noiembrie 1903.
Sfaturile continuau: „E preferabil să nu așezăm vestiarul în anticameră, ci să rezervăm pentru acesta o odae specială unde să se claseze hainele cu ordine și metodă, servitorii vor da un număr fiecărui invitat și vor agăța un număr corespunzător pe vestminte spre a le regăsi și înapoia mai iute la eșire. Să rezervăm de asemeni o odae unde doamnele să-și poată potrivi coafura și toaleta. Să avem o oglindă mare, ace, și mai ales o cameristă care să dea ajutor“. Nici cu muzica nu părea a fi mai ușor: „Muzica variază de la simplon până la o orchestră complectă. Un piano, o vioară și un piston dau un ansamblu suficient, cu condiție în mai mult de două saloane alăturate“.
O gazdă perfectă nu trebuia să se îngrijească doar de interiorul casei sale, ci și de ceea ce se întâmpla pe stradă, la venirea invitaților: „E bine să vorbim cu un sergent de stradă ca să supravegheze șirul trăsurilor și să angajăm oameni speciali care să deschidă și să închidă portierele. Dacă nu avem curte în care să intre trăsurile, să facem o streașină de pânză care să-i ferească pe invitați de ploaie când se dau jos din trăsuri“.
În ordinea tinereții
Și invitații, la rândul lor, trebuia să respecte anumite conveniențe sociale: „Servitorul anunță numele invitaților. Mama trece cea dintâiu, apoi fata și în urmă tatăl și merg de strâng mâna la stăpânii casei care așteaptă la intrarea primului salon. Unul de-al casei îi ajută să-și găsească loc. Fata șede dinaintea mamei. Căutăm să apropiem pe cât posibil persoane cari se cunosc“. O atenție deosebită se dădea modului în care tinerii invitau domnișoarele la dans: „Un tânăr trebuie să fie prezentat unei domnișoare înainte de a o invita să danseze. Cu clacul strâns în mână, se înclină zicând formula consacrată: «Îmi veți face onoarea, domnișoară, de a-mi acorda valsul I-ul sau al II-lea?» Dacă domnișoara primește, trebuie să-l înscrie în carnetul său punând numele dansatorului în dreptul dansului promis“.
Balul se termina cu un supeu, în care invitaților li se serveau mezeluri, brânzeturi, galantine, dar și prăjituri uscate, fructe, cafe glace, și înghețată, vin de șampanie sau de Bordeaux. „La micile sindrofii, unde nu e nici bufet, nici supeu, trebuie să se servească mai des răcoritoare și petits fours“ era regula.
Ceaiurile dansante, urmașele balurilor
După baluri și serate, au urmat ceaiurile dansante, care au fost în mare vogă și în anii ’70 – ’80, și apoi reuniunile, unde băieți și fete se invitau reciproc la dansuri mai intime, fără ca mamele să pândească de sub evantaie sau tații de după monoclu. Orchestrele au dispărut din peisaj, muzica venind din patefon și mai apoi imprimată pe benzile de magnetofon. „Colegii mei aveau și surori care dădeau ceaiuri. Aveau o casă mare boierească. Stăteau pe strada Vasile Boerescu, acuma dispărută. Peste casă și o stradă s-a întins teatrul Național. Dansam. Noi am fost generația tangoului, a fox-trotului. Ceaiurile se terminau pe la ora 22 – 23, căci veneau și părinții fetelor să-și ia odraslele îndărăt și stăteau și ei cu bunica băieților și fetelor Lalescu. «Duduca», așa îi ziceam noi – stătea într-o cameră la taifas cu părinții fetelor“, își amintește Radu Mărculescu, amintirile sale fiind publicate de istoricul Adrian Majuru în cartea „Copilăria la români“.
Se încarcă comentariile...
