Copiii care devin „terapeuții” părinților pot plăti un preț greu la maturitate. Ce arată un nou studiu

Copiii care ajung să-și consoleze părinții și să se simtă responsabili pentru problemele lor emoționale pot resimți efectele și la maturitate. Un studiu recent asociază această inversare a rolurilor cu simptomele depresive, iar specialiștii explică pentru „Adevărul” cum poate fi recunoscut și prevenit fenomenul.

Copiii pot prelua poverile emoționale ale părinților Foto: Pixabay

Când copilul devine confidentul părintelui

Un părinte care îi povestește copilului despre o zi dificilă nu face neapărat ceva greșit. Problemele apar atunci când discuțiile despre conflictele conjugale, frustrări sau singurătate devin frecvente, iar copilul începe să simtă că trebuie să găsească soluții și să îl liniștească pe adult.

„În psihologie, acest fenomen este cunoscut sub numele de parentificare emoțională: copilul ajunge să ocupe un rol de îngrijitor emoțional, care aparține adultului”, explică Laura Găvan, psihoterapeut cognitiv-comportamental, pentru „Adevărul”.

Specialista arată că diferența dintre apropierea sănătoasă și inversarea rolurilor poate fi observată inclusiv în felul în care părintele își exprimă suferința.

„De exemplu, este sănătos ca un părinte să spună: «Am avut o zi dificilă, sunt puțin trist, dar voi găsi o soluție». În schimb, este problematic să îi spună: «Nu mai pot, numai tu mă înțelegi, nu știu ce m-aș face fără tine»,” adaugă ea.

Psihologul Olga Ghițac atrage atenția că un copil aflat într-o asemenea situație poate părea mai matur decât cei de vârsta lui. Este responsabil, atent la ceilalți și rareori își exprimă nemulțumirile, comportamente pentru care poate primi chiar laude din partea adulților.

„Uneori, acești copii sunt chiar lăudați pentru maturitatea lor, fără ca adulții să observe că în spatele acestui comportament există o responsabilitate mult prea mare pentru vârsta lor”, completează acesta.

Copilul care are grijă de toți poate deveni adultul care se neglijează

Consecințele parentificării pot apărea mult după încheierea copilăriei. Persoanele care au crescut încercând să prevină conflictele sau să își protejeze părinții pot întâmpina dificultăți în a spune „nu”, în a cere ajutor sau în a construi relații echilibrate.

„Poate deveni adultul care își cere scuze excesiv, care se simte responsabil pentru emoțiile partenerului, care încearcă permanent să evite conflictele sau care intră în relații în care oferă mult mai mult decât primește”, explică Laura Găvan.

Olga Ghițac observă că această experiență poate influența inclusiv alegerea rolului pe care persoana îl ocupă în relațiile de cuplu.

„Uneori, acești adulți sunt extrem de responsabili, independenți și performanți, dar în spatele acestei maturități se poate afla un copil care a fost nevoit să crească prea devreme”, continuă ea.

Totuși, experiența parentificării nu înseamnă că un copil va dezvolta inevitabil depresie. Contează durata și intensitatea situației, celelalte vulnerabilități și sprijinul emoțional disponibil.

Ce arată studiul despre narcisismul părinților și depresie

Cercetarea realizată de Elif Cimsir și Ashley Hansen-Brown, publicată în octombrie 2026 în revista Personality and Individual Differences, a analizat relația dintre narcisismul vulnerabil perceput la părinți, dependența emoțională a acestora de copii și simptomele depresive la maturitate.

Rezultatele, obținute pe eșantioane de participanți din Statele Unite și Turcia, au arătat că persoanele care își percepeau părinții ca având mai multe trăsături de narcisism vulnerabil raportau și o implicare emoțională nepotrivită în problemele acestora. La rândul său, această experiență era asociată cu mai multe simptome depresive. Relația statistică a fost observată în ambele țări.

Narcisismul vulnerabil se poate manifesta prin nesiguranță, sensibilitate accentuată la critică și nevoie constantă de validare. Laura Găvan explică faptul că un asemenea părinte poate ajunge să îi transmită copilului că independența sa reprezintă o formă de respingere: „Într-o astfel de dinamică, copilul poate ajunge să creadă că independența lui este o formă de abandon și că iubirea presupune să renunțe la propriile nevoi pentru a nu-l răni pe celălalt.”

Autorii cercetării subliniază însă că rezultatele nu demonstrează o relație de cauzalitate. Datele provin din relatările retrospective ale unor studenți, iar trăsăturile părinților nu au fost stabilite prin diagnostic clinic.

Cum poate fi reparată relația

Pentru părinți, primul pas este să își asume propriile dificultăți emoționale și să caute sprijin în relațiile cu alți adulți, fără să îi transforme pe copii în confidenți permanenți.

Olga Ghițac consideră că educația parentală și accesul la sprijin psihologic pot preveni asemenea situații. „În esență, un copil are nevoie de un părinte care să poată rămâne adult chiar și atunci când trece prin dificultăți. Nu de un părinte perfect, ci de unul care își asumă propriile emoții, își recunoaște greșelile și nu îi cere copilului să îi poarte suferința”, subliniază ea.

Pentru cei care au crescut deja în acest rol, schimbarea poate începe prin stabilirea unor limite în relația cu părinții, inclusiv prin refuzul conversațiilor care îi copleșesc. Sentimentul de vinovăție poate apărea tocmai pentru că au fost obișnuiți să considere nevoile celorlalți mai importante decât propriile nevoi.

„Un adult poate să își iubească părintele fără să îi fie terapeut, salvator sau sprijin emoțional exclusiv. Iar un părinte matur emoțional îi permite copilului să își trăiască propria viață, fără să îl facă responsabil pentru fericirea sa”, conchide Laura Găvan.