Chipul suferinţelor noastre

Adrian Majuruistoric

Încercăm o parcugere a faliilor istorice care ne-au matriţat chipurile în ultima sută de ani, pentru a descoperi ascunse adevăruri şi pentru a înţelege eşecurile care ne-au afectat sufleteşte.
Putem aborda subiectul dintr-o dublă perspectivă istorică: aceea a unui om rafinat şi aceea a unui mitocan, pornind de la anul 1948. În cazul primului, să încercăm a vedea ce alternative a avut în ultima jumătate de secol: bunurile naţionalizate, dacă nu au fost rechiziţionate de armata rusă; dacă purta ochelari sau barbă, costum şi batistă la rever, era închis în vreun lagăr. Similar cu întâmplările din timpul mineriadelor, când oricine arăta mai îngrijit, mai intelectual, a fost bătut.
Mitocanului analfabet i s-au deschis porţi multe: porţile caselor celor aruncaţi în stradă, case unde noul chiriaş al partidului avea totul, de la mobilă la argintărie, şi apoi funcţii decizionale în structura de stat şi partid. Se ajunsese acolo încât România nu mai putea acoperi personalul diplomatic cu oameni competenţi, deoarece vechiul corp diplomatic fusese sacrificat!
Mitocanul, la putere din 1947
În istorie este demonstrat faptul că un mitocan ajuns într-un palat nu se va civiliza, ci îl va coborî la nivelul flegmei lipite de parchet (vezi Centrul Istoric!). Un rafinat aruncat în mocirla socială va reuşi să o transforme, pe cât îi va fi posibil, într-o grădină cu flori. Iar acest proces istoric poate fi urmărit pe evoluţia chipurilor noastre. Oamenii rafinaţi sunt obligaţi să respecte regulile socialului mărunt şi anarhic, al celor mulţi şi grosieri.
Societatea care respiră într-un mixtum compositum, lipsit de consistenţa valorii, deformează fizionomii prin topirea trăsăturilor de caracter într-o magmă puturoasă. Fizionomiile românilor s-au schimbat, astfel încât, pe chipurile noastre de azi, vedem mai multă tristeţe, preocupare şi chiar resemnare, spre deosebire de sentimentele care se citesc pe fizionomiile interbelice ale oamenilor obişnuiţi. Realităţi similare cu cele care ne alimentează starea de spirit de azi au existat în secolul al XVIII-lea.
Construirea unei societăţi aşezate pe valori europene, urbane prin excelenţă, construite începând cu 1870, au imprimat bucureştenilor chipul pe care-l aflăm în vechile fotografii. Până şi băiatul de prăvălie avea obiceiul ca, o dată pe lună, să închirieze un frac şi să plece cu birja la hipodrom! Un bucureştean adult de la 1914 sau 1930 era absolut aidoma unuia din Gend, Torino sau Barcelona. Harta fizionomiilor europene avea similitudini pe malurile Senei, pe malurile Prutului sau Dunării de mijloc.
După 1947, rolurile au fost inversate şi aşa au rămas. Acest proces de inversare a valorilor umane a fost alimentat de faliile care nu au putut fi eliminate din social şi care au rămas o prezenţă uşor disimulată la periferiile urbelor şi satelor noastre, pentru ca apoi să se impună demografic, drept un model comportamental şi ca prototip fizionomic predominant în anii puterii populare.
Prezentul, tot mai nevropat
Discrepanţa pe care o vedem ivindu-se între căldura chipurilor anonime din vechime, şi trăsăturile faciale nevropate ale celor de azi, reflectă nivelul de cultură şi capacitatea de înţelegere a propriilor nevoi, precum şi acceptarea aşteptărilor celuilalt, printre care şi un minim confort citadin. Disconfortul cotidian pe care-l trăim se manifestă şi prin maniera de a circula pe stradă; în felul în care ne îmbulzim pentru a ocupa un loc pe scaun în mijloacele de transport în comun, lejeritatea tinerilor spre scatoalcă şi înjurătură, privirile în gol ale adulţilor trecuţi de vârsta marilor speranţe sau prăbuşirea dezarticulată în neputinţă cotidiană a bătrânilor noştri, prizonieri ai străzilor şi eşecurilor sociale.
Chipurile noastre sunt trăsătura definitorie a lumii în care trăim cei mai mulţi dintre noi, încovoiaţi de împrejurări. Sesizăm adesea cum chipurile pensionarilor vestici, care ne vizitează oraşul, sunt mai tinere decât ale adulţilor noştri. Primii au respirat într-o societate care a oferit fiecăruia înţelegere faţă de dorinţe, preocupări, aşteptări sau neputinţe. Pe chipul nostru se citeşte devălmăşia valahă a secolului al XVIII-lea, evacuată din peisaj după 1870 şi impusă iar de comunism.