Ce n-au făcut barbarii

Daniela Crăsnaruscriitor

din pricina barbarilor, ci a barbariilor unor "iubitori de frumos", care voiau acasă la ei, în salon la ei, în curte la ei, gloria în piatră a Antichităţii. Conservarea trecutului a apărut, ca preocupare, mult mai târziu, în ciuda strigătelor disperate ale înţelepţilor, care protestau, în felul lor, neluaţi în seamă de contemporanii cu bani şi putere. Ceea ce e însă de remarcat, dincolo de strigătul, devenit proverb, al învăţatului, este faptul că furtul, jumulirea, distrugerea, la urma urmei, se făceau în numele frumosului, al iubirii faţă de clasicism, al unui soi de respect întors pe dos faţă de valorile Antichităţii. Familia Barberini, altfel de toată cinstea, ca şi alte sute de familii ale acelei perioade, nu avea câtuşi de puţin conştiinţa distrugerii, a răului făcut acolo unde barbarii nu biruiseră să strice. Probabil că era mulţumită şi senină, aşa înconjurată de fragmentele de piatră dislocate din locul lor de secole.
Revenind în zilele noastre, constatăm cu surprindere că trăiesc printre noi, concomitent din păcate şi barbarii, şi barberinii. Primii, mânaţi de aroganţa şi violenţa inculturii, de pofta de a intra cu cizmele în bruma de civilizaţie actuală. Smulg hălci de cale ferată şi iau "la pachet" cabluri de aramă, fără să le pese că pe acolo trec trenuri cu oameni. Fac rău, pentru că "aşa sunt ei". Ceilalţi însă, barberinii zilelor noastre, docţi, pregătiţi, plini de spirit justiţiar, te omoară în paşi de menuet, convinşi că sunt în slujba binelui, că pun lucrurile la punct, intrându-ţi în viaţă, în biografie şi în inimă, în numele unei estetici a adevărului, care miroase a ghilotină şi a suflet ars pe rug. Îţi pot vorbi o oră despre apă, dar dacă ţi-e sete, nu-ţi dau un pahar. De cine să-ţi fie frică mai întâi?