"Bucurati-va!"

Invierea e un alt nume al Bucuriei. Primele cuvinte ale Mantuitorului, dupa ce a calcat cu moartea pe moarte, au fost: "Bucurati-va!" Cati dintre noi se mai pot bucura insa cu adevarat, cati mai

Invierea e un alt nume al Bucuriei. Primele cuvinte ale Mantuitorului, dupa ce a calcat cu moartea pe moarte, au fost: "Bucurati-va!" Cati dintre noi se mai pot bucura insa cu adevarat, cati mai pastreaza gustul fericirii, daca l-au avut vreodata? A fi bucuros inseamna a iubi. Iubirea e daruire, jertfa de sine, dupa modelul hristic: "atat a iubit Dumnezeu lumea - citim in Evanghelia dupa Ioan - incat L-a dat pe Fiul Sau unul-nascut, ca oricine crede in El sa nu moara, ci sa aiba viata vesnica". Daca moartea ar fi actul ultim al acestei vieti, existenta noastra n-ar avea nici o noima, toata zbaterea noastra ar fi de o stupizenie fara margini. Daca dupa moarte nu urmeaza nimic, zadarnica e credinta - o spune insusi Apostolul Pavel. Iisus Hristos a luat chipul nostru, patimind si inviind, ca sa ne arate ca trecerea noastra prin lume are un inteles. De cate ori, strabatand propria Golgota, cand credeam ca nu mai e de nicaieri nadejde si ca Dumnezeu ne-a parasit, nu ne-am trezit ridicati din fundul prapastiei, ca de o mana nevazuta si purtati din bezna catre lumina? De cate ori, in viata, dragostea lui Dumnezeu ne-a mai dat o sansa de indreptare, ne-a invrednicit cu intelepciunea de a merge mai departe? In vremea copilariei mele, intr-un orasel prafuit si patetic, Sighetu-Marmatiei, de Sfintele Pasti, in biserica, ne dadeam unii altora iertarea si sarutarea frateasca. A fost prima lectie de iubire crestina pe care nu mi-o pot scoate din minte. Chipurile oamenilor straluceau de bucurie, impacati unii cu altii, cantam "Hristos a inviat!" cu vocile palpaind de emotia ca am gasit adevarul si calea, ca am biruit moartea. Dumnezeu era in mijlocul nostru pentru ca ne iubeam si nimic nu umbrea aceasta sarbatoare, pentru copilul care eram, decat gandul ca, de vreme ce e cu noi, Iisus Hristos ii vaduvise pe altii de prezenta lui. Inteleg astazi ca Dumnezeu nu paraseste pe nimeni niciodata. Dumnezeu e in fundul tomberonului langa pruncul azvarlit inauntru, Dumnezeu e in celula cu criminalul ros de remuscari, Dumnezeu e in aziluri si in orfelinate, Dumnezeu e in spitale, la capataiul suferinzilor, Dumnezeu e langa prostituata de la marginea drumului, care indaratul sulemenelii stridente ascunde lacrimi zvantate, Dumnezeu sta la masa cu saracul si cu bogatul, cu dreptul si cu pacatosul, cata vreme in sufletul lor a mai ramas o samanta de credinta. Dumnezeu e langa ratacirea noastra cea de toate zilele, neobosind sa ne ierte noua ca unor fii risipitori. Nu ne cere decat sa ne iubim unii pe altii, cum Insusi ne iubeste. Dar tocmai aceasta pare a fi porunca cea mai grea dintre toate, la a carei intelepciune ajungem uneori prea tarziu. Duminica Sfintelor Pasti este o zi care ar trebui sa ne schimbe, sa ne faca mai buni, mai ingaduitori, mai pregatiti sa intelegem lumea in care traim, raspunzand raului cu bine, rugandu-ne pentru cei care ne prigonesc. Ce-i putem cere Tatalui Ceresc astazi decat sa ne dea puterea de a le spune, chiar si celor care ne dusmanesc, "Hristos a inviat! Bucurati-va!"