Bogdan Olteanu vrea să-şi filmeze colegii din toate unghiurile

Preşedintele Camerei Deputaţilor spune că are o majoritate confortabilă

Bogdan Olteanu este cel mai tânăr preşedinte de Cameră, având 35 de ani. A făcut 3 ani de Politehnică şi, pentru că îl interesa politica, a decis să renunţe la a fi inginer şi s-a dus la Drept. În toamnă declara ziarului Adevărul că prima acţiune politică la care a luat parte a fost aceea de a căra scaune în sediul central al PNL, la începutul anilor '90. A fost nominalizat drept candidat al Alianţei la şefia Camerei Deputaţilor încă din vară când discuţia despre înlocuirea lui Adrian Năstase era în toi. Bogdan Olteanu crede sincer că va fi în stare să schimbe imaginea parlamentului. Preşedintele Camerei Deputaţilor a acordat ziarului Adevărul primul interviu mai amplu din presa scrisă.
- Domnule Bogdan Olteanu, cât de important a fost pentru Alianţă acest fotoliu de preşedinte al Camerei?
- A fost un post-cheie, mai întâi în decembrie 2004. Pierderea preşedinţiei celor două Camere a fost un eşec major cu care ne-am început acest mandat parlamentar. Coabitarea un an şi jumătate între majoritatea parlamentară de o culoare şi conducerea Camerelor de altă culoare a arătat o serie de disfuncţionalităţi şi blocaje.
- Concret, ce s-a întâmplat din vina fostului preşedinte?
- Eu nu vreau să vorbesc aici de vina cuiva. Există uneori puncte de vedere diferite, chiar diametral opuse în ce priveşte priorităţile politice sau legislative. Sunt diferenţe legitime, pentru că partidele văd diferit ceea ce trebuie făcut. Existau priorităţi ale guvernului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, imperative politice ale PSD-ului şi ale Opoziţiei în general. Când aceste priorităţi nu se suprapuneau, apăreau întârzieri în susţinerea proiectelor legislative guvernamentale.
- Bătălia era pentru ordinea de zi şi pe proiectele care intră în plen?
- În bună măsură, da. Era un semnal politic important, pentru că, până la urmă, majorităţile din cele două Camere erau nepăstorite. Nu a existat nicio certitudine că aceste majorităţi funcţionau dincolo de adoptarea unor proiecte legislative, uneori şi acestea susţinute de Opoziţie. Simbolul unei majorităţi din parlament este până la urmă preşedintele Camerei. Aici aveam o problemă de percepţie din partea celor din afară, referitoare la capacitatea noastră de a ne impune majoritatea în cele două Camere.
- Aţi spus că ordinea de zi era o problemă, pentru că priorităţile Puterii şi Opoziţiei sunt diferite. Această situaţie se menţine şi la Senat. Cum vedeţi rezolvarea?
- E mult mai mult să vă spun ce se întâmplă la Senat, pentru că nu am aceleaşi informaţii. I-aş lăsa pe senatori să judece dacă îl plac sau nu pe preşedintele lor. Alianţa a pornit toamna trecută demersurile de schimbare a preşedintelui Senatului, dar ele au fost declarate neconstituţionale de către Curte. La Senat avem probleme mai serioase decât la Cameră, dar ele sunt date acolo de o altă chestiune, şi anume o majoritate extrem de fragilă.
- Din perspectiva rezultatelor din decembrie 2004 sunteţi un preşedinte minoritar. Sunteţi un simbol în aceste condiţii?
- Privit din perspectiva alegerilor de acum câteva zile, sunt un preşedinte cu majoritate extrem de confortabilă. Între timp, am primit asigurări şi din partea unor grupuri care nu m-au susţinut, precum grupul Partidului Conservator. Din ce voi face în continuare se va dovedi în ce măsură pot să reprezint majoritatea. Joi am prezidat prima şedinţă, abia.
E interesul parlamen- tarilor să fie filmaţi şi din alte unghiuri
- Cum este sala văzută de sus?
- Foarte goală.
- Sala este, de cele mai multe ori, goală în băncile Puterii. Ce veţi face să vă aduceţi colegii în plen?
- Nu voi arăta niciun fel de îngăduinţă administrativă în ceea ce priveşte absenţele şi motivările. Cea mai importantă pârghie pe care o putem avea pentru a asigura şi prezenţa fizică, şi cea intelectuală a parlamentarilor la şedinţă este presa. Aş vrea, la fiecare şedinţă, fotografi şi operatori video, care să-i surprindă pe deputaţi din mai multe unghiuri, astfel încât cel care se uită la televizor sau vede fotografiile în ziar a doua zi să ştie cine era atent şi cine dormea, cine era prezent şi cine era absent. Suntem aproape de jumătatea mandatului şi deja parlamentarii se gândesc la alegerile viitoare. Este în interesul parlamentarilor, până la urmă, să fie filmaţi şi din alte unghiuri decât din spate. Am văzut şi eu, ca telespectator, nişte imagini foarte amuzante.
- Faptul că sunteţi finul lui Călin Popescu Tăriceanu v-a ajutat în obţinerea acestui succes parlamentar?
- Nu ştiu cât m-a ajutat, dar, după ce mi s-au întâmplat lucruri bune în cariera politică, m-a încurcat de fiecare dată pentru că a trebuit să răspund la genul acesta de întrebări. Mie mi se pare importantă, în public, relaţia noastră politică. Ea e foarte clară. Sunt un sprijinitor hotărât al lui Tăriceanu şi al acţiunii sale guvernamentale.
Bunica mea spunea că Ion Iliescu e un tânăr de viitor
- Aveţi o bunică cu un trecut controversat care, ca demnitar comunist, ţinea legătura cu partidele occidentale. Ce vă faceţi cu asta?
- De ea nu pot să-mi aduc aminte decât cu regret, pentru că a murit. A fost un important lider comunist şi internaţional. Presupun că bunica mea nu a fost un colaborator al Securităţii, dar, cu siguranţă, a fost un beneficiar al Securităţii. Sunt moral în dezacord cu acţiunea sa politică. Nu am împărtăşit niciodată vederile ei politice. Nu-mi asum în niciun fel moştenirea ei politică, dar îmi asum o responsabilitate morală pentru ce s-a întâmplat în România până în decembrie 1989, cu toate că atunci aveam doar 18 ani.
- Credeţi că este o piatră de moară pentru activitatea dv. politică ceea ce a făcut bunica dv.?
- Nu, dar cred că este un bun memento pentru ce se poate întâmpla dacă renunţi la democraţie şi stabilitatea instituţiilor.
- Proveniţi, deci, dintr-o familie de comunişti.
- Nu, nu întocmai. Bunicii din partea tatălui au trecut pe la canal şi pe la Aiud, primind câte o condamnare de 7 ani. Tata, ca să poată să intre la facultate, a trebuit să facă muncă voluntară, să planteze copaci, ca să primească referinţe, pentru că părinţii săi aveau dosar. Era o familie interesantă.
- Ce valori morale vi s-au transmis într-o asemenea familie?
- Din fericire, bunica mea maternă, cea "păcătoasă", pot să spun, era o persoană foarte discretă. Nu era genul care să încerce să convingă oamenii sau să spună prea multe. Era o persoană secretoasă. Povestea foarte puţin despre ceea ce făcea. Bunica mea pleca foarte des din ţară. Mama mea ştia că bunica e la Bârlad, fiind deputat în Marea Adunare Naţională. Legăturile informaţionale dintre noi erau destul de palide. Bunicul meu, soţul ei, era comunist dinainte de 1945, dar implicat mai curând în chestiuni de natură tehnocrată. A fost ministru de finanţe, apoi preşedintele CEC-ului o vreme. A murit de mult, prin 1970 şi ceva. L-am cunoscut foarte puţin. Bunicii din cele două părţi au avut relaţii absolut normale prin anii '80. Ca amuzament, pot să vă spun că bunica mea lucra cu Ion Iliescu. Avea o relaţie foarte bună cu el şi îl aprecia ca fiind un tânăr de viitor.
Avizez în continuare ordonanţe de urgenţă, ca ministru
- Cum vă înţelegeţi cu Opoziţia?
- Ca ministru pentru relaţia cu parlamentul, am avut o relaţie instituţională bună cu PSD şi PRM. În multe cazuri am obţinut sprijinul lor, în special al PSD-ului, pe legile privind integrarea. N-am discutat politic cu ei şi nu sunt obişnuit cu ideea de a împărtăşi prea multe intimităţi politice cu reprezentanţii altor partide.
- Cu toate astea, aţi fost susţinut de PRM. Cum vă explicaţi?
- Cred că a fost mai degrabă o chestiune de opţiuni personale. Având de ales între cei trei candidaţi, deputaţii PRM poate au preferat să voteze pe unul despre care nu ştia mare lucru. Pe ceilalţi doi îi cunoşteau suficient de bine. Nu am alte bănuieli. A fost o colaborare pe termen scurt, pentru că a doua zi au votat moţiunea PSD-ului.
- Ca ministru pentru relaţia cu parlamentul aţi văzut că, de multe ori, Legislativul votează ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă. Veţi solicita acum, ca preşedinte al Camerei, ca guvernul să trimită cât mai puţine ordonanţe?
- Am solicitat şi ca ministru, de la începutul acestui an, iar numărul de ordonanţe a scăzut drastic. Ca un element de culoare, pot să vă spun că, de câteva zile, de când am venit, aici, la Cameră şi postul meu a rămas vacant, există o încercare a structurilor administrative de a reimpulsiona producţia de ordonanţe de urgenţă. Am cerut să mi se aducă şi să le avizez în continuare. Deocamdată mai am responsabilitatea aceasta, până la numirea unui nou ministru.
- Încă vă păstraţi calitatea de ministru?
- E o situaţie ciudată. E obligaţia mea constituţională ca până la numirea unui nou ministru să asigur, ca demisionar, girarea postului. Sper că, de îndată ce preşedintele Traian Băsescu se va întoarce în ţară, să închidem această paranteză constituţională.
Nu vreau să fiu un prizonier al serviciilor de pază
- Aţi spus că vreţi să schimbaţi imaginea parlamentului. Cum puteţi schimba imaginea unei instituţii care de 15 ani este foarte jos plasată în încrederea populaţiei?
- În primul rând, să ne facem cât mai bine treaba. În ultimul an am avut câteva momente în care dezbaterile au fost fie blocate, fie parazitate de teme care nu aveau nicio legătură cu agenda publică. Una dintre ele a fost celebra discuţie despre regulamentul Camerei. Au fost apoi discuţiile legate de buget, dar ele nu s-au purtat pe fondul bugetului, ci mai degrabă pe chestiuni privind tergiversarea adoptării acestora. Parlamentul trebuie să revină la dezbateri serioase, pe probleme de fond, chiar dacă discuţiile sunt uneori mai încinse.
- Aţi renunţat la SPP?
- Nu în totalitate, mi s-a explicat că nu pot face acest lucru chiar de tot. Am renunţat la paza de aici la intrarea în birou, la participarea SPP-ului la viaţa mea privată, la paza de acasă. Mi s-au părut inutile. Încerc să găsesc o formulă să renunţ la maşina care mă urmează de fiecare dată. Mi s-a explicat că sunt împrejurări în care sunt obligaţi de lege să o facă. Nu vreau să ajung un prizonier al serviciilor de pază.
- Dacă ar fi să daţi note predecesorilor dv. care au stat în acest birou, ce note le-aţi da?
- N-aş îndrăzni în acest moment să dau note, pentru că nu ştiu ce ar trebui judecat. Vă propun să facem această discuţie peste un an.