"Batranii" Sampras si Agassi au invins timpul in mai putin de 5 seturi

* Si la fete, si la baieti, americanii au vazut in finale la Flushing Meadows numai americani * Avem si noi dreptul sa speram la o finala Pavel - Voinea la Openul Romaniei?

Marturisesc ca nu m-am uitat la meciul Romaniei cu Bosnia, ceea ce, pentru un nationalist feroce cum zic unii si altii ca sunt, e de mirare. Am stat sambata seara aproape 6 ore cu ochii lipiti de verdele pal al terenului arenei "Arthur Ashe" din New York nu doar pentru ca iubesc tenisul mai mult decat fotbalul - ce s-a petrecut acolo era dincolo de rachete si mingi, de sport, de continentul american. Doi giganti ai tenisului mondial au luptat ca sa joace finala US Open. Doi batrani, cum s-a grabit sa-i eticheteze lumea repede in care traim - Pete Sampras si Andre Agassi au trecut de 30 de ani. De partea cealalta, fiarele tinere, creatiile ultimilor ani de tehnologie, biochimie si psihologie in tenis, Safin, Haas, Roddick sau Hewitt, "natural born killer"-ul australian. Cheliile in expansiune ale lui Agassi si Sampras, in fata pletelor lui Haas, tunsorii puscarie care-l prinde atat de bine pe Hewitt, a tuguielor galbene geluite din capul lui Roddick. Insa, nici Sampras, nici Agassi, n-au parut foarte preocupati cu cine joaca. Acesti doi mareti campioni au castigat toata averea si gloria la care poate visa cineva. La nivelul acesta ei nu mai au, de fapt, adversari, lupta doar cu trecutul lor fabulos, cu ei insisi. Sau nici macar: dincolo de forta de joc incredibila pe care au demonstrat-o "la varsta lor", dupa aproape 20 de ani de profesionism, Pete si Andre joaca pentru tenis, pentru a lovi splendid mingea si a invinge. Nici o umbra de vedetism pe fetele lor de meseriasi adevarati, numai seriozitate, determinare si respect pentru actul sportiv. Ca tot juca nationala cu Bosnia, n-am putut sa nu ma gandesc atunci la fotbalistii nostri "talentati", care dupa ce le ies un dribling si-o bara intr-o seara, incep sa se uite de sus la toata lumea, se injura cu suporterii, tipa la arbitri, se rup in figuri, stau la sprituri si manele toata noaptea si pe urma vin la antrenament agale, cu jambierele lasate. Iar la fel de talentantii nostri tineri jucatori de tenis, nu viseaza decat sa castige ceva bani pe-afara ca s-o poata face pe antrenorii sau sparring partnerii celor cu bani. La douazeci si ceva de ani ei isi incheie multumiti cariera in tenisul de performanta. Iar Agassi si Sampras joaca tenis cu o sete superba, de parca sunt la primul turneu... Ca un omagiu adus unui alt monstru sacru al tenisului, Jimmy Connors, semifinalist la Openul american in 1991, cand avea 39 de ani, Agassi l-a batut pe Hewitt mai ales cu o lovitura patentata de Jimmy "Jumbo" - reverul "stramb" cu doua maini, semiplat, semitaiat, in lungul liniei spre exterior, dupa un schimb de cateva mingi in cros pe reverul exceptional al australianului. Daca a mai ajuns mingea, in stilul "recuperare cu spagat", invatat de la prietena sa Kim Clijsters, Hewitt n-a putut decat s-o returneze cu dreapta mai scurt cu 2-3 m. Suficient pentru ca Agassi sa faca pasul in fata si sa izbeasca necrutator cu dreapta. Fascinat de forta si precizia propriilor lovituri, Hewitt n-a avut luciditatea sa iasa din aceasta menghina. La Sampras, teribila mi s-a parut stapanirea de sine: 2-3 mingi clare in favoarea lui, dupa cum aratau indubitabil reluarile computerizate in gros plan, au fost "mutate" de o arbitra cu figura de vrajitoare somera. In fata nedreptatii dureroase, in loc sa dea ochii peste cap, Pete a servit si mai bine, a venit la fileu si mai hotarat, dand impresia ca poate castiga si daca terenul lui se mareste cu o palma, iar al adversarului se scurteaza tot cu atata. Ce are Agassi si nu are Sampras: o femeie. Actrita Bridget, sotia lui Pete, e o blonda frumusica, cu ochi albastri si goi, care mimeaza cu greu intelegerea si participarea la agitatia cu obiectul mic si sferic pe care o face legitimul ei in teren. Desi aflata mereu in prim-plan, ea cred ca-i da mai putina incredere lui Pete decat spectatorii care-l aclama. Pentru Agassi insa, ghemuita in spatele spectatorilor, cu chipul strans intr-o tensiune sensibila pana la durere, ducandu-l parca din ochi pe Andre spre victorie, exista o femeie adevarata - Steffi Graf, marea campioana, astazi sotie si mama. Si daca tot vine vorba de tenisul feminin, despre finala Venus - Serena, un fel de meci Mike Tyson - Lennox Lewis, box cu racheta, vreau sa pomenesc doar memorabila secventa cu batranul Richard Williams, antrenorul-tata, mancand nonsalant in tribuna prajituri cu mana. Dupa care va declara: "sunt doar un negru din ghetou care se distreaza..." Pana la urma, si la fete, si la baieti, americanii au trait satisfactia de a vedea la New York finale americane. Oare cat de lunatici am fi sperand si noi intr-o finala Andrei Pavel - Adrian Voinea la Openul Romaniei care tocmai a inceput?