Ambalajul, mai preţuit decât marfa

Daniela Crăsnaruscriitor

mai jerpelită. Acolo se găsesc însă lucrurile cele mai preţioase…
Azi, am azvârli cât colo lada aia prăpădită, căci acum, mai mult ca oricând, ambalajul contează. O lume de beteală, de confetti, de fundiţe strălucitoare ne cotropeşte. şi nu doar acum, în decembrie. Ambalajul are şi el rostul lui. Îţi bucură ochiul, te pregăteşte pentru "conţinut". Regulile pieţei sunt cele care sunt. Dar conţinutul se pare că nici nu mai prea contează. E vremea esteticii fără etică, a aparenţei care nici măcar nu mai înşală, căci se ştie bine că dincolo de ea nu mai e nimic. Nimicul e la preţ. E comod, nu are pretenţii, e manevrabil.
Fata moşului, o fraieră
Aud că în Marea Britanie, femeile de peste 40 de ani îşi fac cu nemiluita injecţii cu toxină botulinică ca să-şi "calmeze" ridurile, că altfel nu mai au şanse să fie menţinute în serviciu. Nu vreau să fiu rea, dar cu tot botulinismul, "ambalajul" rămâne în acea parte de lume, cu mici excepţii naturale, tot cel ştiut, clorotic, fără sare, fără piper. Chirurgii plasticieni sunt probabil acum mai la preţ decât inventatorii de otrăvuri radioactive. Când e vorba de o bijuterie frumos ambalată, e una. Când e vorba de persoane care-şi măresc sânii sau (şi) buzele şi îşi micşorează alte cele (nu creierul, că nu e cazul), chestiunea se complică, dacă împricinatele mizează doar pe ambalaj şi vor să mai şi ocupe tot felul de funcţii sau aspiră la tot felul de onoruri. Adică primejdia e că le poate intra în cap că sunt şi valoroase. Cine mai priveşte azi cu interes un "ambalaj" modest, sub care s-ar găsi ceva de valoare? Cine mai are vreme să treacă dincolo de aparenţe? Dincolo de cuvintele zornăitoare ale unui discurs politic care nu propune nimic, dincolo de gesturile fie ele şi elegante care maschează o sărăcie de simţire şi de gândire înspăimântătoare? Dincolo de frazele cu multe subordonate care nu au alt scop decât acela de a te zăpăci fără să comunice nimic? N-avem ce face, acceptăm convenţia superficialităţii, a consumismului, a lipsei de substanţă. Ne ordonăm viaţa după regulile unei burse în care valorile sunt din ce în ce mai anemice şi mai sufocate de ambalajele strălucitoare. Fata moşului e o fraieră, ar zice noii povestitori. Lumea e plină, se pare, de fetele babei, care vai, rămân zilnic gravide.