Cazul Dax Cowart - revolta impotriva paternalismului medical

O perioada lunga de timp, medicii au luat decizii presupunand ca pacientilor nu ar trebui intotdeauna sa li se spuna adevarul. Diagnosticele fatale nu erau dezvaluite, ba chiar prezentate intr-o

O perioada lunga de timp, medicii au luat decizii presupunand ca pacientilor nu ar trebui intotdeauna sa li se spuna adevarul. Diagnosticele fatale nu erau dezvaluite, ba chiar prezentate intr-o lumina plina de optimism. Unul dintre cele mai tulbu-ra-toare cazuri care inglobeaza notiunile de consimtamant informat, autonomie si compe-tenta mentala este povestea lui Dax Cowart, un barbat afectat de o explozie, ocazie cu care si-a pierdut tatal. In urma acestui accident, Dax a ramas orb, cu arsuri de gradul III ce ii afectau peste 65% din suprafata corporala. In pofida cererilor sustinute de intrerupere a ingrijirilor medicale, Dax a fost fortat sa suporte tratamente dureroase timp de peste un an. La final era complet desfigurat, cu degetele amputate, cu pierderea permanenta a auzului si vazului. Permanent a fost declarat competent la evaluarile psihiatrice. Desi ulterior s-a casatorit si a devenit un avocat de succes, Dax si-a mentinut neclintit aceeasi pozitie, anume ca tratamentul ar fi trebuit stopat atunci cand, competent fiind, a cerut medicilor sa fie lasat sa paraseasca spitalul si sa se intoarca acasa, incheindu-si viata din cauza gravitatii ranilor sale.
Calvarul
Iata cum descrie Dax povestea suferintelor sale: ,Tocmai iesisem din serviciul de pilot al fortelor aeriene si intentionam sa devin pilot pe liniile aeriene comerciale. Eram foarte activ in diverse sporturi. Cand s-a petrecut explozia, in 1973, am fost ars atat de tare si aveam dureri atat de mari incat nu mi-am dorit sa traiesc. Un barbat care mi-a auzit tipetele a venit si i-am cerut o pusca. A intrebat de ce. I-am raspuns: ,Voi muri oricum. Trebuie sa ies din mizeria asta". Am fost tratat cu forta timp de 14 luni. Durerea pe care o simteam atat de la arsuri, cat si de la tratament era iadul pe pamant. Frica de dependenta de droguri si de analgezice la externare s-a dovedit a fi nefondata. Pe atunci, tratarea durerii nu era corespunzatoare. Mie, doctorii imi scadeau cantitatea de medicamente administrata. Am inceput sa refuz tratamentul. Dar ei o ascultau mai mult pe mama mea decat pe mine. De multe ori, pozitia lor se reducea la ,ei bine, daca refuzi, vom actiona in instanta si vom obtine un "tutore" legal, care va aproba in locul tau". Cand doctorii mi-au spus ca intentioneaza sa-mi indeparteze si ochii, le-am spus: ,De data aceasta chiar aveti nevoie de un ordin legal, pentru ca eu nu va dau consimtamantul". Au decis ca nu vor actiona contra vointei mele. In schimb, mi-au zis ca ochiul meu drept se umfla. ,Daca vrei sa mentii macar o speranta de a putea vedea in viitor, va trebui sa pastram ochiul stang si sa facem tot posibilul sa nu se infecteze. Deci, lasa-ne macar sa scoatem ochiul drept". Am consimtit, pentru ca am aveam senzatia ca nu am de ales.
Lupta cu medicii
Pe vremea aceea erau utilizate metode terapeutice diferite: submersii zilnice intr-un bazin in care se foloseau perii speciale si bisturie, pentru a taia si scoate afara tesuturile moarte si infectate. Ma simteam de ca si cum mi-ar fi rupt pielea de viu. La inceput aveau nevoie de cativa oameni pentru a ma tine de maini si de picioare, dar uneori ii tranteam si eu pe ei, dupa care ma puneau din nou la pamant cu forta. Utilizau antibiotice prin rotatie, local. Unul dintre ele ma ustura infiorator. Astazi nici nu se mai foloseste, este considerat un tratament barbar. Este ca si cum ai turna alcool pe carne vie, doar ca arde cu mai tare si mai mult. Salonul meu era la etajul opt, iar tipetele mele se puteau auzi si la parter, unde oamenii care intrau se intrebau speriati ce se intampla acolo sus. Alta metoda de tratament a fost folosirea unor bandaje ude si uscate. Nu mai aveam carne vie, de aici, din partea dreapta a spatelui si pana jos la picioare unde purtam cizme in momentul exploziei. Luau sulurile de bandaje, le inmuiau in solutie salina si imi infasurau intreg corpul, ca o mumie. Apoi le lasau sa se usuce, sa fie aderente de carnea vie, neacoperita de piele, dupa care le scoteau. Din nou ma simteam de parca rupeau pielea de pe mine. Aceasta este inca o metoda pe care multe spitale nu o mai folosesc, fiind considerata barbara. Am incercat sa gasesc un avocat care sa ma ajute sa scriu un ordin legal de a fi lasat sa mor, acasa sau la spital. Au aflat si acest lucru. Nu doreau sa aiba si un avocat implicat, astfel incat nu ma lasau sa folosesc telefonul. Le-am cerut sa ma duca la un telefon cu plata de pe coridor si mi-au spus ca nu exista nici unul in sectia de arsi, iar pacientii arsi nu au voie sa paraseasca salonul. Unul din lucrurile pe care le-am facut si pe care nu am crezut niciodata ca le voi face vreodata inainte de explozie a fost ca orb fiind mi-am dezvoltat un nou hobby: poezia.
Concluziile specialistilor
Dax Cowart a devenit un luptator infocat impotriva paternalismului medical. El pledeaza ca fiecarui pacient ars si competent mental sa i se permita sa ia o decizie. Istoria acestui caz dovedeste ca dese-ori medicii se gandesc mai putin la calitatea vietii pacientului si au tentatia sa se substituie pacientului in luarea deciziilor medicale. Acest lucru este gresit, chiar daca este facut cu cele mai bune intentii. Conceptiile si ideile medicului nu se suprapun, de cele mai multe ori, cu cele ale pacientului. O solutie de compromis cu privire la alegerea celei mai bune atitudini terapeutice este cea de ,interventie temporara", pe baza careia o anumita interventie este impusa numai pentru a se verifica daca intr-adevar persoana actioneaza autonom si judicios. Continuarea interventiei este insa nejustificata daca se dovedeste clar ca actiunile pacientului sunt cu adevarat autodeterminate.
Trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca medicul poate fi un sfatuitor, dar nu trebuie sa devina un dictator!
Dr. Cristina Gavrilovici,
dr. Beatrice Ioan