INTERVIU Adrian Cioflâncă:„Distribuirea imaginilor cu crimele armatei ruse este cel mai eficace răspuns la minciunile teroriste ale Kremlinului“

Sursă foto: Getty Images şi Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite ale Americii

Adrian Cioflâncă, membru în Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) şi director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România (CSIER), spune că imaginile servesc interesului public atunci când sunt însoţite şi de explicaţii.

De asemenea, istoricul a explicat pentru „Weekend Adevărul“ cât de importante sunt fotografiile atunci când are loc un eveniment tragic extrem, precum masacrele, dar şi despre modul în care acestea ar trebui utilizate în era digitală, cu precădere în social media

„Weekend Adevărul“: Care este rolul imaginilor în relatarea unui eveniment şi conservarea lui în istorie?

Adrian Cioflâncă: În cazul atrocităţilor, imaginile îndeplinesc două funcţii principale. În primul rând, ele sunt dovada clară că un lucru s-a întâmplat. În condiţiile în care Rusia luptă în acest război nu doar cu rachete şi tancuri, ci şi cu minciuni care sunt transmise şi instrumentalizate cu forţa unei superputeri mondiale, dovezile vizuale sunt esenţiale pentru a transmite lumii ce se întâmplă în Ucraina. Ele sunt importante pentru public, pentru decidenţi şi pentru anchetatorii care vor investiga crimele de război din Ucraina. În al doilea rând, imaginile sunt, să le spunem aşa, un facilitator al imaginaţiei. Ne ajută să reprezentăm, cât de cât, inimaginabilul şi abominabilul. Atrocităţile pun la încercare puterea noastră de înţelegere şi activează mecanismele de autoprotecţie ale creierului. Dacă suntem dispuşi totuşi să aflăm ce se întâmplă, acestea pot oferi ilustraţii ale nenorocirilor şi ne ajută astfel să înţelegem mai bine situaţia.

Publicarea imaginilor contribuie la efortul de cunoaştere, iar redistribuirea lor, la acela de conştientizare publică. Distribuirea imaginilor cu crimele armatei ruse este cel mai eficace răspuns la minciunile teroriste ale Kremlinului.

Fără imagini unele evenimente par de neimaginat...

Da. Spre exemplu, Primo Levi, supravieţuitor al Holocaustului, observa cu disperare că oameni ca el au suferit, s-au chinuit să supravieţuiască, au apucat să povestească ce li s-a întâmplat şi apoi au constatat că povestea lor nu este crezută din cauza enormităţii ei, din cauza inimaginabilului din proiectul genocidar nazist. 

O imagine cât o mie de cuvinte

Acelaşi fenomen a avut loc şi la începutul războiului din Ucraina, când oamenilor le era greu să creadă ce atrocităţi au loc la doar câteva sute de kilometri...

Informaţii despre atrocităţile comise în Ucraina de armata rusă au circulat cu mult înainte de publicarea imaginilor din Bucha. Filmările cu civilii omorâţi la periferia Kievului au apărut în ziua 39 a războiului, însă, la acel moment, era deja clar pentru toată lumea că ruşii omoară deliberat şi în masă civili. Un prim moment pregnant, când atenţia lumii a fost atrasă de atrocităţile armatei ruse, a fost bombardarea Teatrului din Mariupol, pe 16 martie, soldată cu moartea a zeci sau poate a sute de oameni nevinovaţi. Pe 3 aprilie, după eliberarea şi deminarea localităţilor din preajma Kievului, au început să circule filmările şi fotografiile cu civilii omorâţi pe marginea drumului şi cu gropile comune din Bucha. De data aceasta, presa occidentală a putut să filmeze la faţa locului şi să culeagă mărturii ale crimelor, torturilor, violurilor. Astfel, şocul emoţional s-a propagat în întreaga lume. Toţi liderii politici importanţi din lumea democratică au simţit datoria morală sa ia o poziţie.

Masacrul din Bucha a fost un moment decisiv...

După momentul Bucha, au fost descoperite numeroase alte crime şi gropi comune, unele mai extinse, dar deocamdată Bucha rămâne referinţa principală, iconică. Aşa funcţionează opinia publică internaţională: îşi alege un element cu putere de simbol, sintetic şi reprezentativ, pentru a desemna o realitate mult mai complicată şi tulburătoare. Cea mai mare tragedie de până acum s-a produs la Mariupol, dar locul rămâne departe de privirea lumii.

Fotografie vs. Minciună şi manipulare

Multe persoane au distribuit imagini din aceste locuri pe social media. Care sunt factorii de care ar trebui să ţină cont cei care distribuie astfel de fotografii?

Distribuirea imaginilor atrocităţilor este legitimă atunci când serveşte un interes public, adică nevoia de cunoaştere şi datoria de a face cunoscut. Războiul este un fenomen greu de înţeles, pentru că produce o furtună de evenimente catastrofale în care nenorociri multiple se succed departe de privirile noastre, într-un ritm şi la o scară greu de perceput. Cei care obţin informaţii şi imagini din zonele de conflict, uneori riscând-şi viaţa, cei care pun ordine narativ în haosul evenimentelor şi cei care sintetizează, analizează, explică, pe baza expertizei lor, ce se întâmplă în vortexul unui război joacă cu toţii un rol important în societăţile democratice. Publicarea imaginilor contribuie la efortul de cunoaştere, iar redistribuirea lor, la acela de conştientizare publică. Distribuirea imaginilor cu crimele armatei ruse este cel mai eficace răspuns la minciunile teroriste ale Kremlinului.

Însă publicarea unor imagini fără explicaţii şi context poate duce la fenomene precum fake newsul.
În ciuda unui mit, imaginile nu vorbesc singure. Interesul public este servit atunci când imaginile sunt publicate alături de explicaţii precise, adecvate şi proporţionale. Semnificaţia imaginilor publicate fără explicaţii poate fi uşor deturnată, manipulată. Fotografiile pot fi uşor modificate, cu ajutorul tehnologiilor moderne, dar aceleaşi tehnologii permit depistarea intruziunilor.

Filtre de protecţie sau interes public

În ce măsură pot fi utilizate şi distribuite astfel de imagini prin diverse mijloace?

Drepturile GDPR nu se aplică persoanelor decedate şi imaginilor acestora. Există jurişti care cer stabilirea unui corpus internaţional de reglementări care să protejeze drepturile persoanelor decedate. Până atunci, statele şi instituţiile îşi construiesc propriile reguli. Câteva drepturi sunt recunoscute de cutumele şi legile din majoritatea statelor – cum ar fi dreptul de a păstra identitatea după deces, de a avea parte de o înmormântare decentă, de protejare a integrităţii rămăşiţelor umane etc. Vedem că televiziunile, ziarele, Facebook, Twitter blurează feţele celor ucişi şi rănile sau acoperă cu totul imaginile cu decedaţi, pentru a proteja demnitatea umană, pentru a ascunde identitatea victimelor şi pentru a menaja publicul sensibil.Totuşi, nu există legislaţie fermă care să împiedice publicarea imaginilor persoanelor ucise în războaie. Uneori, publicaţiile renunţă la filtrele de protecţie şi arată fotografii dure, considerând să interesul public este mai bine servit în acest fel. De exemplu, „New York Times“ a publicat, pe 6 martie, fotografia necenzurată cu membrii unei familii care se refugiau din Irpin şi care au fost spulberaţi de o salvă a artileriei ruse.

Cum ar trebui să ne raportăm la astfel de imagini cu puternic impact emoţional?

La fel cum decizia de publicare este luată de la caz la caz, la fel, decizia de a privi este individuală. Imaginile atrocităţilor au un potenţial traumatizant şi este de preferat ca privitorii să se expună cu precauţie la şocul emoţional al scrutării tragediei. În cazul copiilor, astfel de imagini sunt, în general, interzise sau nerecomandate. În anumite condiţii, a privi presupune o formă de curaj, iar a-ţi feri privirea poate reprezenta o formă de dezangajare, de indiferenţă sau chiar ostilitate. A privi o imagine, oricât de greu de privit este, arată dorinţă de a cunoaşte, de a înţelege şi participare emoţională, empatie faţă de tragedia altora.

CITEŞTE ŞI 

SPECIAL De la negaţionism la război informaţional. Pozele care pot câştiga războiul