Interviu Cum cred părinții că ar trebui reglementată utilizarea inteligenței artificiale în şcoli: „Este exact aceeași logică pe care o aplicăm în lumea offline”

Cătălin Viorel Nan, președintele Federației Naționale a Părinților – Edupart, a analizat, într-un interviu pentru Adevărul, dezbaterea privind utilizarea inteligenței artificiale și a telefoanelor în procesul de educație, precum posibilitatea reglementării folosirii IA.

Părinții pun presiune pe politicieni pentru reguli noi privind folosirea AI la școală Foto: Shutterstock

Potrivit acestuia, federația de părinți vizează stabilirea unor reguli clare și a unor condiții de utilizare responsabilă, în care interesul copilului să fie prioritar. Însǎ pentru a transforma inițiativele în realitate, în România este necesară implicarea Ministerului Educației și a Parlamentului.

Interviul abordează preocupările părinților cu privire la timpul petrecut în fața ecranelor, la riscul externalizării procesului de gândire către inteligența artificială și la necesitatea unor parteneriate între părinți, profesori, specialiști și autorități. 

Interviu cu Cătălin Nan, președintele Federației Naționale a Părinților – Edupart

Adevărul: Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, linia de echilibru dintre protecția copilului și pregătirea lui pentru realitatea de mâine?

Cătălin Nan: Este exact aceeași logică pe care o aplicăm în lumea offline. În lumea reală avem sute de reguli construite special pentru protecția copiilor. Un copil nu poate conduce o mașină, nu poate cumpăra alcool, nu poate încheia orice contract, nu poate avea acces la orice produs sau în orice spațiu rezervat adulților. Și nimeni nu spune că, pentru că îi interzicem unui copil de 12 ani să conducă o mașină, îl lăsăm nepregătit pentru realitatea în care într-o zi va trebui să conducă.

Îl pregătim gradual și îi oferim libertate pe măsură ce are vârsta, discernământul și capacitatea de a înțelege consecințele. Exact aceeași filosofie trebuie să existe și în mediul online. În momentul acesta nu avem încă în România un cadru coerent pentru toate situațiile în care copilul interacționează cu lumea digitală. Uniunea Europeană a făcut pași importanți, dar aplicarea concretă și educația din România trebuie să țină pasul.

Pentru că noi spunem foarte simplu că „îi dăm copilului acces la internet”. Dar, de fapt, în aceeași secundă, îi dăm și internetului acces la copilul nostru, la atenția lui, la timpul lui, la datele lui, la emoțiile lui, la preferințele lui, la comportamentul lui. Și tocmai această relație trebuie reglementată. Nu vrem să scoatem copiii din lumea digitală, dimpotrivă. Vream să îi pregătim cât mai bine pentru ea și să folosim digitalizarea și inteligența artificială în scop educațional. Asta nu înseamnă acces nelimitat și nestingherit la rețele sociale. 

Ceea ce ni se pare firesc în lumea offline trebuie să devină firesc și online: copilul are nevoie de libertate, dar are nevoie și de protecție, iar libertatea și produsele digitale folosite trebuie să crească odată cu vârsta și maturitatea lui. Nu trebuie să alegem între protecție și tehnologie si aceasta este o temă falsă aruncată spre opinia publică. Noi trebuie să construim reglementările astfel încât tehnologia să lucreze pentru copil fără a renunța la protecția lui.

Se poate limita AI fără a limita și educația digitală?

În primul rând, nu vorbim despre limitarea educației digitale. Sunt două lucruri complet diferite. Educația digitală este necesară. Inteligența artificială este necesară. Copiii trebuie să învețe să folosească aceste instrumente pentru că vor trăi și vor lucra într-o lume în care ele vor fi peste tot. Nu susținem interdicții totale, fără sens.

Dar există o diferență enormă între utilizare și acces nereglementat. Ar fi absurd să refuzăm copiilor instrumente care exista, sunt prezente, și chiar ne îmbunătățesc viața de zi cu zi. Dar trebuie să le folosim în scopul educației, nu să le permitem să înlocuiască educația.

Una este ca un copil să întrebe AI-ul: „Nu am înțeles problema aceasta, explică-mi-o în alt mod.” Alta este să fotografieze tema, să primească rezultatul și să îl copieze. În primul caz, tehnologia ajută copilul să învețe. În al doilea, tehnologia învață în locul copilului. Întâi trebuie să îl învățăm pe copil să gândească. După aceea putem folosi AI-ul ca să îl ajutăm să gândească mai bine.

În SUA, grupuri de părinți din mai multe state au reușit să determine marile districte școlare să limiteze ecranele și să interzică serviciile generative AI. Credeți că un astfel de val poate ajunge și în România?

Dezbaterea aceasta nu doar că poate ajunge în România, ea există deja. De aproximativ un an participăm constant la comisiile de Educație din Parlament și protecția copilului în mediul online este deja una dintre temele pe care le discutăm de ceva vreme.

Inteligența artificială nu trebuie privită ca pe un pericol ce trebuie eliminat din educație, ci ca o sabie cu două tăișuri: dacă o folosești corect poti obtine ce vrei, daca nu, iți tai singur mâinile. Chiar pare că AI-ul este marele egalizator în educație, indiferent de țara de care vorbim. Poate pune la dispoziția unui copil, indiferent de veniturile familiei sau de locul în care trăiește, explicații, informație, traduceri, instrumente de învățare și acces la resurse care înainte erau rezervate celor care își permiteau mai mult. Din acest motiv, discuția nu trebuie să fie „AI sau fără AI”. Discuția trebuie să fie despre ce fel de AI, cum, când și în ce condiții îl folosim.

Care ar fi diferențele fundamentale față de contextul american?

Diferența față de Statele Unite este și una instituțională. Sistemul american este mult mai descentralizat și părinții pot obține modificări importante la nivelul unui district școlar. România are un sistem mult mai centralizat, iar pentru schimbări majore și unitare trebuie să ajungem inevitabil la Ministerul Educației și la Parlament.

Ați discutat cu părinți din diverse medii despre utilizarea AI și a ecranelor la clasă. Există o îngrijorare reală sau încă domină entuziasmul pentru tehnologie?

Entuziasmul pentru tehnologie și îngrijorarea părinților nu se anulează reciproc. Vedem potențialul extraordinar al AI-ului și, în același timp, ne întrebăm foarte serios ce efect are utilizarea necontrolată asupra unui copil.

Întrebările pe care părinții încep să și le pună sunt absolut legitime: cât timp stă copilul în fața unui ecran? Cât mai citește? Cât mai scrie? Mai caută singur o soluție? Mai învață să argumenteze și să construiască un răspuns? Ce se întâmplă dacă începe să externalizeze către AI tocmai procesul de gândire pe care școala trebuie să îl dezvolte? Îngrijorarea față de efectele tehnologiei nu înseamnă respingerea tehnologiei. Înseamnă responsabilitate.

Dacă un grup de părinți dintr-un orașel ar vrea să înceapă o astfel de mișcare, care ar fi primii pași concreți? Ar trebui să înceapă la nivel de școală, de inspectorat școlar, de minister? Ce le-ați recomanda?

Le-aș recomanda să vină alături de noi. Tocmai acesta este rolul unei federații naționale a părinților. Nu cred că fiecare grup de părinți trebuie să pornească singur aceeași luptă, într-o școală sau într-un județ, și să încerce să descopere de la zero cum poate schimba sistemul.

Noi avem o rețea națională de 44 de filiale și avem acces instituțional la Minister, la Parlament, la comisiile de specialitate și la celelalte instituții care pot produce schimbarea.

Părinții trebuie să ne semnaleze problemele pe care le întâlnesc, să vină cu exemple concrete și să le punem împreună. Dacă aceeași problemă apare în mai multe județe și în mai multe școli, atunci nu mai este o problemă locală. Este o problemă de sistem și trebuie dusă ca atare la nivel național.

Cred foarte mult în forța părinților atunci când sunt organizați și reprezentați. O mie de părinți care încearcă separat să schimbe câte ceva sunt una. O mie de părinți care vorbesc instituțional cu aceeași voce sunt cu totul altceva.

Organizația dumneavoastră are deja o rețea de părinți. Ați primit solicitări legate de AI sau ecrane? Intenționați să includeți acest subiect pe agenda oficială?

Protecția copilului în mediul online este deja pe agenda noastră. Nu pot spune că avem în acest moment un val de solicitări prin care părinții să ceară explicit interzicerea AI-ului sau a ecranelor și nici nu cred că aceasta trebuie să fie direcția.

Dar discuția există și preocuparea există. Noi participăm de aproximativ un an la lucrările comisiilor parlamentare și am susținut constant necesitatea unor reguli mai clare pentru protecția copiilor în mediul online.

Cred că trebuie să discutăm din ce în ce mai mult și despre AI, pentru că tehnologia evoluează mult mai repede decât legislația și decât capacitatea sistemului educațional de a se adapta. Poziția noastră nu este și nu va fi una împotriva tehnologiei, din contră. Vrem ca fiecare copil să poată beneficia, într-un mod responsabil și verificabil, de tehnologie și de AI, dar într-un cadru în care interesul copilului este mai important decât interesul comercial, tehnologic sau politic al oricui altcuiva.

În SUA, părinții au colaborat cu sindicatele profesorilor, cu consilieri locali și cu presa. În România, cu cine ar trebui să se alieze părinții pentru a avea impact real?

În mod normal, principalul partener al părinților ar trebui să fie profesorii. Până la urmă avem același obiectiv: educația și binele copilului. Din păcate, în România încă avem o problemă serioasă aici. Unii profesori și mai ales structurile sindicale nu sunt deschise către un parteneriat permanent cu părinții. Colaborarea funcționează foarte bine atunci când există un interes punctual din partea lor, dar mai greu spre deloc atunci când părinții vin cu o poziție proprie sau cu o critică asupra sistemului.

Și cred că trebuie spus un lucru: există o falie mare între părinți și profesori, iar anumite componente ale sistemului, inclusiv uneori inspectoratele, în loc să o reducă, ajung să o adâncească. Acest lucru este o imensă greșeală. Părinții și profesorii nu trebuie puși unii împotriva celorlalți.

Pe un subiect precum protecția copilului în mediul digital avem nevoie de părinți și profesori împreună, dar și de specialiști, societate civilă, Parlament, Ministerul Educației, autorități și presă. Trebuie să învățăm să construim parteneriate chiar și atunci când nu avem întotdeauna aceeași opinie.

De unde credeți că vor veni cele mai multe rezistențe? Din partea autorităților, a companiilor care vând software educațional, a unor directori de școli sau chiar a unor părinți?

Din experiența celor doi ani de când sunt președintele Federației și mai ales din ultimul an, de când participăm foarte mult la lucrările comisiilor din Parlament, cea mai mare rezistență o văd la nivelul celor care trebuie să facă reglementarea. Și cred că, de foarte multe ori, este vorba despre frică.

Le este teamă să reglementeze. Le este teamă de reacții. Le este teamă că pierd voturi. Uneori nu știu cum să abordeze un fenomen atât de nou și care evoluează atât de repede. Interesant este că inclusiv multe dintre companiile care produc sau vând software educațional înțeleg că avem nevoie de un mediu reglementat. Și ele au nevoie de reguli clare și predictibile, mai ales când produsele lor ajung la copii. Și aleșii noștri nu prea înțeleg problema, așa că lucrurile se mișcă foarte greu.

În România avem un paradox pe care îl vedem permanent: ori facem lucrurile pe repede înainte, fără consultare reală, ori discutăm despre ele ani de zile până când subiectul este îngropat. Din păcate, în privința protecției copilului în mediul online încă suntem într-o zonă în care discutăm foarte mult și reglementăm prea încet.

Norocul nostru este că Uniunea Europeană a început deja să impună un cadru prin Digital Services Act, inclusiv obligații privind protecția minorilor, iar în domeniul inteligenței artificiale avem acum și AI Act. Dar regulile europene nu ne scutesc de obligația de a construi și aplica politici coerente în România.