Interviu Copiii înțeleg tot mai greu textele, iar editurile se gândesc să simplifice cărțile. Avertismentul unei psihoterapeute

Editurile iau în calcul simplificarea limbajului din cărțile pentru copii, pe fondul dificultăților tot mai mari de înțelegere a textelor. Într-un interviu pentru „Adevărul”, psihoterapeuta în formare Roxana Burdușel explică de ce eliminarea cuvintelor dificile poate limita dezvoltarea vocabularului și a gândirii critice, cum influențează consumul de conținut digital răbdarea copiilor și ce pot face părinții pentru a-i apropia de lectură fără să o transforme într-o obligație.

Editurile cer scriitorilor să folosească cuvinte mai puțin complicate Foto: Pexels

Psihoterapeuta în formare a explicat impactul conținutului digital de scurtă durată asupra capacității copiilor de a mai înțelege texte lungi. Potrivit acesteia, editurile trebuie să facă clar diferența între accesibilitate și simplificarea excesivă. De asemenea, Roxana Burdușel a explicat modurile în care părinții îi pot motiva pe copii să citească mai des, fără ca asta să devină o obligație sau o pedeapsă.

Interviu cu psihoterapeuta în formare Roxana Burdușel

Adevărul: Editurile spun că abilitatea copiilor de a înțelege propoziții și cuvinte este din ce în ce mai scăzută. Din perspectiva psihologică, este vorba despre un deficit de vocabular, despre o schimbare în modul de procesare a informației sau despre ambele?

Aici este important să distingem între vocabular și înțelegerea textului. Vocabularul se referă la cuvintele pe care un copil le cunoaște și la sensurile pe care le atribuie acestora. Înțelegerea presupune un proces mai amplu: copilul trebuie să lege cuvintele între ele, să identifice relațiile dintre idei, să integreze informații din context și să recunoască ceea ce textul sugerează sau cere de la el. Cele două abilități se influențează reciproc: un vocabular mai bogat facilitează înțelegerea, iar lectura și întâlnirea cu contexte noi contribuie la dezvoltarea vocabularului. Dar ele nu sunt același lucru. Aș evita însă să vorbim despre o generație mai puțin capabilă cognitiv. 

Dificultățile de înțelegere pot reflecta experiența de lectură, mediul educațional, accesul la limbaj și obiceiurile de consum al informației. Înainte să căutăm soluții, ar trebui să înțelegem care este, de fapt, problema. 

Ce pierdem, din perspectiva psihologică, atunci când reducem limbajul la cuvinte simple, funcționale?

Limbajul nu este doar un instrument de comunicare, ci și unul prin care ne diferențiem și ne organizăm experiențele. De exemplu, tristețea, dezamăgirea, rușinea și regretul sunt stări distincte, chiar dacă uneori se suprapun. Cuvintele ne ajută să le recunoaștem și să le comunicăm mai precis.

La fel se întâmplă în literatură. Dacă înlocuim sistematic termenii preciși cu unii generali, riscăm să pierdem nuanțe, imagini și diferențe de sens. Asta nu înseamnă că un copil nu poate simți o emoție pe care nu știe să o numească, ci că limbajul îi poate oferi instrumente suplimentare pentru a o înțelege și exprima.

Nu orice cuvânt complicat trebuie păstrat cu orice preț. Dar, înainte să renunțăm la un termen, ar trebui să ne întrebăm ce aduce în plus și dacă nu cumva îl putem explica.

Usch Luhn spune că editurile vor să renunțe la cuvinte precum „lexicon” pentru că cei mici nu le-ar cunoaște. Dar nu cumva copilul are nevoie de cuvinte noi, explicate, tocmai pentru a-și extinde vocabularul?

Cred că eliminarea automată a cuvintelor necunoscute este o greșeală, pentru că un copil nu își poate extinde vocabularul dacă îi oferim permanent doar ceea ce știe deja. Are nevoie să întâlnească termeni noi, să încerce să le deducă sensul și să primească ajutor atunci când nu reușește.

Aici mi se pare relevantă teoria socioculturală a dezvoltării cognitive, formulată de psihologul Lev Vîgotski. El considera că dezvoltarea copilului nu poate fi înțeleasă separat de interacțiunile sale sociale și de mediul cultural în care crește. Unul dintre conceptele sale centrale este „zona proximei dezvoltări”, care desemnează distanța dintre ceea ce un copil poate face singur și ceea ce poate învăța să facă prin îndrumarea unui adult sau în colaborare cu cineva mai experimentat.

Aplicat la lectură, asta înseamnă că nu trebuie să ne limităm la textele pe care copilul le înțelege deja fără niciun efort, ci să îi oferim ocazia să progreseze. Dacă întâlnește cuvântul „lexicon”, de exemplu, putem să îl ajutăm să îi deducă sensul din context sau să i-l explicăm direct. În felul acesta, nu doar îl ajutăm să înțeleagă povestea, ci îi oferim și posibilitatea de a învăța ceva nou.

Unde se termină accesibilitatea și unde începe simplificarea excesivă a unui text? 

Cred că depinde foarte mult de vârsta copilului, de nivelul său de dezvoltare, de vocabular și de capacitatea de a căuta informații și de a le integra în ceea ce știe deja. Nu consider ca ar trebui să simplificam textele preventiv pornind de la presupunerea că un copil nu va înțelege un anumit cuvânt sau concept. 

Dacă nu cunoaște termenul „lexicon”, de exemplu, putem să îl înlocuim cu „dicționar”, sau putem să păstrăm cuvântul și să îi explicăm sensul. Astăzi avem internetul la îndemână, iar capacitatea de a căuta, verifica și înțelege informații este ea însăși o abilitate importantă. Nu mai putem trata internetul ca și cum nu ar face parte din viața cotidiană a copiilor.

În același timp, accesibilitatea nu înseamnă doar să înlocuim cuvintele dificile cu unele mai simple. Un text poate fi greu de înțeles și atunci când copilul cunoaște toate cuvintele, dar nu reușește să surprindă relațiile dintre idei, sensurile implicite sau simboluri. 

Dacă eliminăm sistematic ambiguitățile și metaforele de genul „Autorul spune că perdeaua este albastră, deci ce poate simboliza asta?” pentru a face textele mai ușor de parcurs, riscăm să pierdem ocazia de a exersa interpretarea și gândirea critică, mai ales că realitatea este şi ea plină de nuanțe și subînțelesuri. 

Trebuie să găsim modalități prin care copiii să poată ajunge la complexitate, cu sprijinul potrivit vârstei și nivelului lor de dezvoltare. Nu putem pretinde că își vor dezvolta vocabularul, capacitatea de interpretare și înțelegerea lumii dacă le oferim permanent doar ceea ce cunosc deja.

Un copil care nu știe ce înseamnă un cuvânt poate simți rușine, frustrare sau anxietate. Cum putem gestiona aceste situații?

Contează mult felul în care reacționează cei din jur. Dacă un copil este încurajat să pună întrebări, iar curiozitatea lui este primită cu deschidere, va înțelege că este firesc să nu știe totul și că poate afla lucruri noi. În schimb, dacă este întâmpinat cu ironii, critici sau comparații, poate ajunge să simtă rușine și să creadă că nu este suficient de bun sau de capabil.

Felul în care răspundem curiozității unui copil îl poate învăța fie să caute răspunsuri, fie să își ascundă întrebările de teama de a nu părea nepriceput.

Copiii s-au obișnuit să consume conținut de 15 secunde, Reels, TikTok, mesaje scurte. Cum afectează acest tip de conținut capacitatea copilului de a procesa texte lungi, de a urmări o narațiune, de a tolera plictiseala?

Lectura presupune răbdare: trebuie să urmărești un fir narativ, să ții minte personaje și evenimente, să faci conexiuni și să înaintezi până când povestea își dezvăluie sensul. Recompensa vine treptat, pe măsură ce citești.

Social media, pe de altă parte, funcționează diferit: în câteva secunde, poți trece de la un clip amuzant la brainrot, telenovele generate AI despre drame în viețile unor fructe personificate sau fragmente din viețile altor oameni. Fiecare îți oferă un stimul nou, fără să fie nevoie să aștepți sau să investești prea mult efort.

Diferența aceasta contează, dar nu cred că putem reduce dificultățile copiilor de a se concentra doar la efectul platformelor digitale.

Generațiile anterioare nu aveau acces permanent la internet, jocuri și divertisment pe un dispozitiv pe care îl purtau pretutindeni. Astăzi, telefonul ne însoțește aproape în orice moment, iar reflexul de a-l verifica apare inclusiv atunci când nu avem ceva anume de făcut. Inclusiv noi, adulții, am ajuns să umplem imediat pauzele, momentele de așteptare și liniște cu telefonul.

Copiii observă acest comportament și cresc într-un mediu care le oferă permanent alternative la activitățile ce presupun răbdare. Iar pentru adolescenți, lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât se află într-o perioadă în care își construiesc identitatea, devin mai conștienți de presiunile sociale și încearcă să își găsească locul în lume. 

Într-un context marcat de nesiguranță economică, schimbări climatice, anxietăți colective și incertitudine în privința viitorului, social media poate deveni o formă accesibilă de evadare. Nu putem presupune că toți copiii folosesc platformele din aceleași motive, dar nici nu putem ignora mediul în care acest comportament se formează.

Dacă pentru noi, adulții, telefonul devine o extensie, evident că le transmitem copiilor, chiar și fără să vrem, că orice moment poate și trebuie umplut cu un stimul. Nu le putem cere să citească și să aibă răbdare cu o poveste dacă nu le oferim nici exemplul, nici timpul necesar pentru a face asta.

Pentru ca lectura să devină o experiență plăcută, copilul are nevoie de o poveste care să-i stârnească interesul.

Dar cum poate un copil să prefere cartea când creierul lui este obișnuit cu gratificarea instantanee?

Cred că trebuie să pornim de la o realitate pe care o cunoaștem și noi: copii am fost cu toții și știm că învățarea nu este întotdeauna o activitate plăcută, mai ales atunci când presupune efort și nu îi înțelegem imediat rostul. 

De asemenea, lectura nu poate fi pasiunea tuturor copiilor, și nici nu ar trebui să ne propunem asta. Astăzi avem la dispoziție numeroase metode interactive prin care putem stimula curiozitatea și facilita învățarea, iar lectura poate fi una dintre ele, nu singura cale de acces la cunoaștere.

Cred, însă, că putem folosi chiar mediul digital pentru a-i apropia pe copii de cărți. Există creatori de conținut care prezintă cărți, povestesc despre subiectele lor sau le fac un fel de trailer, stârnind curiozitatea fără să dezvăluie întreaga poveste. Pentru un copil care nu ar lua singur o carte de pe raft, un astfel de videoclip poate fi primul pas către lectură. Nu trebuie să privim social media doar ca pe un adversar al cărților, ci și ca pe un instrument prin care le putem face cunoscute.

În același timp, cred că este important să le oferim copiilor ocazii de a-și folosi creativitatea și de a se exprima artistic, fie prin scris, desen, muzică sau alte forme de creație. Atunci când îi încurajăm să creeze, îi ajutăm să descopere și nevoia de inspirație. Iar cărțile pot deveni una dintre resursele la care se întorc pentru idei, personaje, perspective și povești din care să dezvolte propriile lor proiecte.

Mai poate fi recuperată capacitatea de concentrare a copiilor sau vorbim despre o transformare ireversibilă a creierului?

Nu putem ignora datele care arată amploarea dificultăților de înțelegere a textului. În România, de exemplu, aproximativ 48% dintre elevii de 15 ani nu ating nivelul de bază la lectură, ceea ce ne face să înregistrăm cea mai mare rată a dificultăților de literație funcțională din Uniunea Europeană. 

Sunt cifre îngrijorătoare, dar cred că simpla constatare a problemei nu ne ajută să o rezolvăm. Trebuie să înțelegem ce se află în spatele ei.

Nu orice copil care abandonează lectura are o problemă de atenție. Poate fi demotivat, poate avea o dificultate de învățare sau poate nu beneficiază de un mediu potrivit și de materialele necesare. În unele cazuri, abandonul școlar este legat de sărăcie sau de nevoia de a munci pentru a se întreține. Iar atunci când spunem că unui copil îi lipsește voința, ar trebui să ne întrebăm și de ce: ce experiențe a avut cu învățarea, ce obstacole întâmpină și ce resurse îi lipsesc? Cauze diferite cer soluții diferite.

Nu aș vorbi despre o transformare ireversibilă a creierului in cazul celor care nu lecturează sau nu au capacitatea de a intelege un text. Neuroplasticitatea creierului ne arată că ne putem redresa în urma experiențelor și a învățării. Cu exercițiu susținut, metode potrivite și sprijin adaptat nevoilor copilului, capacitatea de concentrare și înțelegerea textului se pot îmbunătăți. 

Totusi, dacă nu identificăm cauzele și nu intervenim la timp, consecințele se pot acumula. In timp, acest lucru îi poate limita parcursul educațional, accesul la oportunități și va putea avea un impact inclusiv la nivel social si politic. 

Mulți părinți transformă lectura într-o obligație: „citește 20 de minute pe zi”. Alți părinți folosesc lectura ca pedeapsă: „dacă nu faci asta, citești o oră”. Cum se poate cultiva plăcerea lecturii într-un mod eficient?

Cred că, atunci când suntem obligați, certați sau pedepsiți pentru că nu facem un anumit lucru, avem tendința să ne împotrivim. Dacă asociem lectura cu o sarcină de îndeplinit sau cu o consecință de evitat, riscăm să transformăm o posibilă sursă de plăcere într-o povară.

Cred că interesul pentru lectură poate fi cultivat mai degrabă prin conversații despre ceea ce citim: prin împărtășirea ideilor, prin găsirea unor legături între povești și experiențele personale sau evenimentele din viața de zi cu zi. 

Când un copil descoperă că o poveste îl ajută să înțeleagă o situație prin care a trecut sau îi oferă o perspectivă nouă asupra lumii, lectura capătă un sens dincolo de obligația școlară.

Sigur că această abordare presupune timp și disponibilitate din partea adulților, iar aici ne lovim din nou de o realitate: nu toate familiile au aceleași resurse. Tocmai de aceea, școala ar putea crea contexte în care lectura să fie o experiență socială, nu doar o activitate individuală evaluată. 

De exemplu, cluburile de carte organizate de elevi, în care aceștia aleg lecturile, propun discuțiile și decid cum își desfășoară întâlnirile, le-ar putea oferi un sentiment de autonomie și implicare.

In fond, scopul nu este să obținem un anumit număr de minute bifate zilnic, ci să le oferim copiilor ocazii de a descoperi ce pot găsi într-o carte. Nu toți vor deveni cititori pasionați, dar putem încerca să facem în așa fel încât lectura să nu fie asociată din start cu presiunea, pedeapsa sau sentimentul că nu sunt suficient de buni.