SUA au uitat de programul nuclear al Iranului, concentrându-se acum aproape exclusiv pe criza din Strâmtoarea Ormuz

Miza pe o schimbare de regim a eșuat, iar Teheranul a primit un stimulent suplimentar pentru a-și accelera propriul program de armament nuclear.

Strâmtoarea Ormuz Foto: Profimedia

Administrația președintelui american Donald Trump a pierdut complet din vedere programul nuclear al Iranului, concentrându-se acum aproape exclusiv pe criza din Strâmtoarea Ormuz, scrie editorialistul Mark Champion, într-o analiză pentru Bloomberg Opinion.

Potrivit autorului, după memorandumul de înțelegere semnat în iunie între Statele Unite și Iran, cele 60 de zile de negocieri promise cu privire la îmbogățirea uraniului nu au mai început niciodată, iar termenul stabilit a expirat de mult.

Atunci când războiul a izbucnit, pe 28 februarie, rezolvarea dosarului nuclear era prezentată drept unul dintre principalele obiective ale atacului comun americano-israelian. În realitate, miza reală era, exclusiv, schimbarea regimului de la Teheran. Acest pariu a eșuat, iar de atunci Washingtonul nu a mai formulat o strategie distinctă privind programul nuclear iranian.

Champion amintește că, înainte de începerea războiului, tocmai chestiunea nucleară se afla în centrul atenției. La acea vreme, la Geneva erau în desfășurare negocieri între SUA și Iran, întrerupte brusc de un atac în urma căruia a murit liderul suprem de atunci al Iranului, Ali Khamenei — moment care a marcat, practic, declanșarea conflictului.

Chestiunea nucleară existențială a trecut în plan secund

Acum, însă, chestiunea nucleară existențială, invocată drept motiv al războiului, a trecut pe plan secund, iar prioritatea a devenit o problemă mai imediată: redeschiderea Strâmtorii Ormuz.

„Este posibil să nu existe niciun acord nuclear”, a declarat duminică, la emisiunea „This Week” a postului ABC, secretarul american al Energiei, Chris Wright, adăugând că administrația ar putea, în schimb, pur și simplu să distrugă capacitățile nucleare relevante. „Un eventual acord ar putea reveni deja următoarei administrații din Iran. Pur și simplu nu știm”, a spus el.

Autorul este de acord cu ideea lui Wright, potrivit căreia Iranului nu i se poate permite să obțină arme nucleare. În primul rând, o capacitate de descurajare nucleară ar oferi imunitate unui regim represiv și totalitar, cu tentă islamistă, antisemită, sectară și expansionistă. În al doilea rând, acest lucru ar putea determina alte state din regiune — printre care Arabia Saudită, Turcia și Emiratele Arabe Unite — să se alăture cursei înarmării nucleare sau chiar să încerce să devanseze Teheranul.

Potrivit editorialistului, amenințarea proliferării nucleare a fost atât de gravă încât suspiciunile privind sinceritatea fostului lider suprem al Iranului au justificat peste un deceniu de presiune economică și diplomatică. Acesta emisese o fatwa prin care promitea că nu va dezvolta arme nucleare, însă acest lucru nu a fost suficient pentru a risipi temerile. Presiunea internațională a dus, în cele din urmă, la încheierea, în 2015, a Planului comun cuprinzător de acțiune (JCPOA).

Acordul prevedea inspecții nucleare stricte și limita aproape complet stocurile și producția de uraniu îmbogățit ale Iranului.

În opinia lui Champion, principalul defect al JCPOA a fost durata limitată a unora dintre prevederile sale, între 10 și 15 ani. Tocmai de aceea, susține autorul, pe măsură ce acest termen se apropia de expirare, ar fi fost necesară o renegociere și o prelungire a acordului, nu o retragere unilaterală din acesta.

Trump s-a retras din acord în 2018. În opinia autorului, decizia ar fi putut fi justificată dacă președintele american ar fi reușit să negocieze condiții mai bune. Acest lucru nu s-a întâmplat însă. După retragerea SUA, Teheranul și-a abandonat, la rândul său, obligațiile asumate prin acord. Iranul a început să îmbogățească uraniu în cantități mai mari și la un nivel mai apropiat de cel necesar pentru fabricarea unei arme nucleare decât oricând înainte.

Riscul unui „succes parțial” consta în faptul că Iranul a constatat propria incapacitate de a-și proteja instalațiile nucleare de eventuale atacuri. Totuși, nu a avut loc o operațiune terestră care să facă imposibilă refacerea acestor instalații, ceea ce nu a făcut decât să împingă Teheranul spre dezvoltarea propriei capacități de descurajare nucleară.

„Iranienii sunt inteligenți. Ei mută întreaga discuție către Strâmtoarea Ormuz”

Exact acest lucru se întâmplă acum. La doar șase luni după ce Trump a declarat că programul iranian de îmbogățire a uraniului a fost „distrus”, Israelul dorea deja să „ducă lucrurile până la capăt”. Premierul israelian Benjamin Netanyahu a insistat, la Casa Albă, că este nevoie de un atac masiv, capabil să provoace o schimbare de regim.

Autorul consideră că loviturile respective nu au fost nejustificate din motive morale sau juridice, ci pentru că, în opinia sa, era evident încă de atunci că nu vor duce la succes.

Toți președinții americani care s-au succedat din 1979 încoace au evitat un astfel de scenariu, știind că primul pas al Iranului ar fi, inevitabil, blocarea Strâmtorii Ormuz pentru navigația internațională, cu consecințe imediate asupra economiei mondiale.

Perturbarea traficului naval prin strâmtoare a oferit conducerii iraniene o pârghie de influență și un mijloc de descurajare pe plan internațional, pe care nu le avusese anterior. Iar acum, când întrebarea privind disponibilitatea SUA și a Israelului de a purta un război deschis cu Iranul a primit deja un răspuns, Teheranul are cu atât mai multe motive să își dezvolte propriul arsenal nuclear.

„Iranienii sunt inteligenți. Ei mută întreaga discuție către Strâmtoarea Ormuz”, a declarat, pe 2 septembrie, într-un podcast al Institutului de Studii de Securitate Națională de la Tel Aviv, generalul-maior Tamir Hayman, fost șef al serviciului de informații militare al Israelului, care conduce în prezent această instituție.

Potrivit acestuia, Statele Unite „cooperează în această direcție și se concentrează pe Strâmtoarea Ormuz, iar, în timp ce facem acest lucru, pierdem din vedere esențialul și esențialul este dimensiunea nucleară”.

Opțiunile noului lider suprem

Champion recunoaște că nu deține dovezi conform cărora Iranul ar urmări, în prezent, să transforme programul său nuclear într-unul militar sau că ar folosi în mod deliberat tema Strâmtorii Ormuz pentru a distrage atenția. În opinia sa, controlul asupra strâmtorii are valoare pentru Teheran în sine.

Cu toate acestea, dezbaterea din interiorul elitei iraniene privind oportunitatea dezvoltării propriei capacități de descurajare nucleară a ajuns deja în spațiul public. Susținătorii acestei idei invocă exemplul Coreei de Nord, pe care nimeni nu o atacă, în timp ce Ucraina și Iranul se află în ruine, tocmai pentru că doar Kim Jong-un dispune de un arsenal nuclear funcțional.

Potrivit autorului, noul lider suprem al Iranului, Mojtaba Khamenei, ar putea considera că se ascunde, că a fost rănit și că își plânge tatăl și membrii familiei tocmai din cauza faptului că Iranul nu deține arme nucleare.

În opinia lui Champion, lui Khamenei îi rămân doar două opțiuni: fie să capituleze în fața Statelor Unite, fie să reziste suficient de mult timp pentru a obține un progres nuclear decisiv.

Problema Strâmtorii Ormuz va trebui, oricum, rezolvată, este prețul greșelii pe care Trump a comis-o atunci când a declanșat războiul, în februarie.

Însă principala concluzie a acțiunilor președintelui american, începute încă din 2018, este, potrivit autorului, alta: dosarul nuclear iranian nu a devenit mai aproape de o rezolvare. Dimpotrivă, a devenit mai periculos și este acum mai degrabă susceptibil să ducă la o cursă a înarmării nucleare decât la dispariția JCPOA.

La șase luni de la începutul războiului, un conflict fără o încheiere clară rămâne una dintre principalele consecințe ale campaniei SUA și Israelului împotriva Iranului. Teheranul nu a capitulat, navigația prin Strâmtoarea Ormuz este grav perturbată, iar perspectivele privind încheierea ostilităților rămân incerte.

Programul nuclear iranian nu a dispărut, în urma atacurilor, de pe agenda internațională. În septembrie, Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) a transmis acest dosar Consiliului de Securitate al ONU pentru prima dată în 20 de ani, iar anterior apăruseră deja informații privind o posibilă refacere a instalațiilor nucleare iraniene.