„Tot ce vreau este să plâng". Supraviețuitorii atacurilor din 7 octombrie, marcați de traumă la trei ani de la atacurile teroriștilor Hamas

Comunitățile israeliene devastate de masacrele Hamas sunt prinse între dorința de a-și reclădi viața și datoria de a-i păstra vii pe cei pierduți.

Imagini din timpul atacurilor Hamas în Israel din urmă cu trei ani/FOTO:Profimedia

Keith Siegel și-a petrecut o mare parte din orele nesfârșite ale captivității din Gaza întipărindu-și în minte tot ce s-a întâmplat după 7 octombrie 2023. Timp de 484 de zile și-a repetat în gând fiecare loc în care a fost ținut, datele mutărilor și fiecare agresiune sau umilință la care a fost supus ori martor.

Voia să rețină informații care i-ar fi putut ajuta pe militarii israelieni să elibereze alți ostatici, dacă ar fi fost eliberat. Voia să știe cât timp a trecut și să le poată povesti familiei ce a trăit. Acum este liber, dar nu se poate desprinde de aceste amintiri.

„Trăiesc un fel de viață dublă. Sunt aici o parte din timp, iar altă parte sunt în Gaza. Este foarte greu să descriu în cuvinte cum a fost", a spus el într-un interviu acordat The Guardian, la Tel Aviv.

Keith și soția sa, Aviva, au fost printre cei 251 de oameni duși în Gaza în cea mai sângeroasă zi din istoria Israelului. Atunci, militanții Hamas au trecut granița și au lansat o serie de atacuri asupra kibuțurilor, orașelor de frontieră, bazelor militare și unui festival de muzică.

Forțele de securitate israeliene au fost luate prin surprindere. Până să recapete controlul asupra zonei, fuseseră ucise 1.209 persoane, majoritatea civili, printre care 36 de copii, potrivit evidențelor ziarului israelian Haaretz.

Un cimitir nou la Nir Oz

În cimitirul din Nir Oz sunt două rânduri de pietre funerare noi, pe care apare aceeași dată a morții. Un mormânt comun al unei familii de cinci persoane, mama, tatăl și cei trei copii mici, a fost amenajat ca o grădină. În ea a rămas loc și pentru bunicii copiilor, care sunt în viață.

Îngrijitorul cimitirului, Shlomo Margalit, care va împlini în curând 89 de ani, arată spre mormintele a trei dintre cei mai vechi prieteni ai săi. Sunt membri fondatori ai kibuțului, veniți din Haifa împreună cu el în anii ’50.

„Este proiectul vieții mele și, totodată, casa mea", spune el, explicând de ce s-a întors într-un loc marcat de atâta pierdere. Așteaptă o casă nouă, iar între timp locuiește în fosta locuință a lui Gadi Moses, în vârstă de 82 de ani, care a supraviețuit 482 de zile în captivitate.

Mormintele pe care le îngrijește mărturisesc cruzimea atacurilor și amploarea eșecului statului.

Potrivit lui Margalit, o echipă de apărare formată din cinci voluntari a ținut Hamas la distanță cel puțin două ore. După ce au fost cu toții împușcați, kibuțul a fost cucerit și jefuit, casele au fost incendiate, iar familii întregi au fost ucise sau răpite.

Apoi, înainte să ajungă primul soldat israelian, atacatorii Hamas, alți oameni înarmați palestinieni și civili care veniseră să jefuiască au plecat. Nir Oz fusese uitat de armată și fusese distrus fără ca militarii să tragă vreun foc pentru a-l apăra.

În total, 47 de persoane au fost ucise și 76 au fost duse în Gaza. Printre ele s-au aflat Shiri Bibas și fiii ei, Kfir, în vârstă de 10 luni, și Ariel, de patru ani, care au fost uciși în Gaza. Morții și ostaticii reprezentau mai mult de un sfert din populația micii comunități.

Între reconstrucție și memorie

A treia aniversare a atacurilor din 7 octombrie vine cu doar câteva săptămâni înainte de alegerile naționale. O mare parte a țării este prinsă într-o dispută aprinsă despre responsabilitatea pentru cea mai neagră zi din istoria Israelului și despre modul în care a fost purtat războiul care a urmat, notează The Guardian.

Supraviețuitorii și rudele victimelor se țin departe de dezbaterea politică. Ei încă se luptă cu trauma și încearcă să recapete o formă de normalitate.

La Nir Oz, o alegere aproape imposibilă îi desparte pe cei care vor să refacă kibuțul ca pe o comunitate vie și pe cei care vor să păstreze dovezile fizice ale atacului.

În cimitir se aud lucrări de construcție, iar câteva familii s-au mutat deja în primele rânduri de case noi de lângă intrarea în kibuț. Pe partea cealaltă a așezării, potecile duc încă printre ruine înnegrite și printre monumente în memoria morților. Unii supraviețuitori care și-au pierdut rude vor ca locuințele celor dragi să fie păstrate astfel, ca monumente permanente.

„Sunt familii care nu pot [suporta] să locuiască aici, dar vor un loc memorial în care să vină", spune Margalit. „Pe de altă parte, poți construi un kibuț nou în care copiii să crească alergând printre case arse?"

El face parte din comitetul pentru comemorare, care după doi ani nu a reușit să ia o decizie. „Există aici un răspuns corect sau unul greșit? Nu", spune el jurnaliștilor de la The Guardian. „Ne confruntăm cu asta și încercăm să găsim un răspuns."

Un compromis ar putea fi o grădină memorială la marginea kibuțului. Deocamdată există plăci cu poveștile familiilor atacate în acea zi și o casă memorială dedicată celor uciși și răpiți.

„Este acolo tot timpul"

Soții Siegel locuiau în apropiere, în kibuțul Kfar Aza, și el printre cele mai afectate. Au hotărât să nu se întoarcă și se concentrează pe recuperarea fizică și psihică. Aviva avea 62 de ani când a fost răpită, iar Keith, 64.

„Ce mi s-a întâmplat mie în Gaza, ce i s-a întâmplat lui Keith în Gaza, este acolo tot timpul", spune Aviva.

Zilele dinaintea aniversării au fost deosebit de grele, spune ea. Anul trecut, în aceeași perioadă, încă făcea campanie pentru eliberarea celorlalți ostatici, iar urgența acestei lupte îi ținea emoțiile sub control.

Aviva a scris o carte, „Survived to Tell" („Am supraviețuit ca să povestesc"), despre experiența lor. O descrie ca pe o terapie și ca pe un act de celebrare a vieții. A scris-o pentru ca nepoții ei să poată citi ce au îndurat ea și Keith, pentru ostaticii care nu și-au putut spune povestea și pentru a inspira un public mai larg, din Israel și din alte țări.

După campania epuizantă pentru aducerea lui Keith și a celorlalți ostatici acasă, spune că i-a fost greu să se concentreze asupra alegerilor. Keith se axează din punct de vedere politic pe o anchetă independentă privind 7 octombrie, pentru ca alte familii să nu mai treacă prin ce a trecut a lui.

„Trebuie să existe o anchetă care să înțeleagă cum s-a putut întâmpla asta, ca să facem tot ce se poate pentru ca ea să nu se mai repete. Atât de mulți oameni au fost uciși, răniți, traumatizați", spune el.

Disputa politică

Premierul Benjamin Netanyahu s-a opus cu înverșunare înființării unei comisii de anchetă de stat independente. Criticii săi afirmă că se teme că aceasta i-ar scoate la iveală propriile greșeli.

Imediat după atacuri, puțini oameni din Israel sau din afara țării se așteptau ca el să rămână mult timp la putere, mai ales că guvernele de coaliție din Israel rareori își duc mandatul până la capăt.

Netanyahu susținuse ani la rând o politică externă și de securitate bazată pe premisa că Hamas era „ținut sub control" în Gaza, în spatele unor straturi de fortificații considerate imposibil de străbătut.

Toți responsabilii din securitate care aveau comanda în ziua atacurilor au demisionat. Totuși, la trei ani distanță, Netanyahu este încă la putere și a respins toate cererile de demisie.

Yaakov Godo, un tată îndoliat, i-a întrerupt discursul premierului la ceremonia oficială de comemorare din acest an, acuzându-l de neglijență. „Nu mi-ai protejat fiul pe 7 octombrie, nu ai protejat 1.200 de oameni uciși într-o singură zi. Rușine!", a strigat el, înainte de a fi condus afară.

Oficiali americani și israelieni au declarat că Netanyahu a respins acorduri de încetare a focului care ar fi putut opri războiul din Gaza și ar fi adus acasă mai devreme mulți ostatici israelieni. Criticarea premierului înseamnă însă intrarea într-o dispută politică acerbă, în care nici vârsta, nici pierderea suferită nu oferă protecție.

Yocheved Lifshitz, în vârstă de 88 de ani, a fost luată ostatică din Nir Oz împreună cu soțul ei, Oded, a cărui grădină impresionantă de cactuși înflorește în inima kibuțului. El a murit în Gaza, ea a supraviețuit și, de la întoarcere, este o critică vocală a lui Netanyahu.

Luna trecută, Itzik Bonzel, candidat al partidului Likud, al lui Netanyahu, a spus că ar vrea să dea timpul înapoi și să o trimită din nou în captivitatea Hamas. Ulterior și-a cerut scuze, invocând durerea pentru fiul său, mort în luptele din Gaza. Lifshitz a condamnat declarația, descriind-o drept un atac prin intermediar, orchestrat de premier.

Netanyahu este judecat într-un proces de corupție și ar putea fi mai vulnerabil din punct de vedere juridic dacă pierde puterea. El insistă pentru intensificarea atacurilor israeliene în Gaza, iar partenerii săi de coaliție cer anexarea teritoriilor palestiniene și epurare etnică.

Războiul declanșat de Israel ca răspuns la 7 octombrie a ucis peste 74.000 de palestinieni, majoritatea civili, printre care circa 20.000 de copii.

Netanyahu a dus, de asemenea, ani la rând o campanie de demontare a instituțiilor care protejează democrația în interiorul granițelor Israelului din 1967. Palestinienii aflați sub ocupație militară israeliană în Cisiordania nu se bucură de drepturile cetățenilor israelieni.

Mulți israelieni care se opun acestei viziuni de dreapta, a unui război perpetuu într-un stat cu instituții slăbite, consideră alegerile de acum cele mai importante de la întemeierea Israelului, în 1948, notează The Guardian.

Nir Oz, ca multe dintre comunitățile atacate de Hamas, își are rădăcinile în mișcarea sionistă de stânga. Brutalitatea zilei de 7 octombrie i-a împins pe unii spre dreapta, dar alții au văzut în suferința lor o dovadă amară că războiul singur nu poate aduce securitate pe termen lung.

„Nu cred că putem ignora faptul că aici trăiesc și palestinieni", spune Margalit. „Trebuie să găsim o cale prin care să trăim aici împreună cu ei și să fim în siguranță. Nu am un răspuns, știu doar că noi rămânem aici și că și ei rămân aici. Poate că avem nevoie de cineva din afară."