Seul: Ce a vrut Obama să îi transmită lui Putin via Medvedev

Obama și Medvedev în timpul discuției de la Seul.

Nu este vorba de o renunţare implicită la scutul antirachetă sau de slăbiciune. Ci este mai degrabă un simptom al „tribalizării”, polarizării politicii interne americane în an electoral, când nu există “flexibilitatea” necesară pentru a găsi o cale de mijloc sau disponibilitatea de a ajunge la un compromis.

Schimbul „confidenţial” de replici dintre Obama şi Medvedev de la Seul, pe tema scutului antirachetă a generat o adevărată furtună politică internă.  “Toate aceste aspecte, dar în special scutul antirachetă, le putem rezolva, dar este important ca el să îmi acorde spaţiul necesar. Este ultima mea competiţie electorală. După alegerea mea, am mai multă flexibilitate”, a spus Obama, neştiind că microfonul este încă deschis. “Da, înţeleg. Înţeleg mesajul tău despre spaţiu. Îi voi transmite această informaţie lui Vladimir” a răspuns Medvedev. 

Cheia electorală

Cum era de aşteptat, afirmaţiile preşedintelui american au oferit o minge la fileu ideală, speculată imediat de republicani. În general, politica externă a lui Obama se prezintă ca o carte de vizită forte, cu realizări credibile, tangibile, pe placul opiniei publice. Însă declaraţiile recente oferă o excelentă muniţie electorală rivalilor săi, pentru că îl fac vulnerabil, îl plasează în defensivă pe o nişă în care ar fi trebuit să se afle în ofensivă. Pentru Karl Rove, un strateg cheie al republicanilor, episodul este revelator şi rezumă, în mod esenţial, conciliatorismul (a se înţelege „slăbiciunea”) administraţiei în politica internaţională: ”spunându-i lui Medvedev şi patronului său, eternul Vladimir Putin, ca va fi flexibil după alegeri faţă de condiţiile ruşilor care se opun unui scut american de apărare a Europei, domnul Obama spune de fapt, că este gata să facă pentru ruşi ceva ce acestora le va plăcea, iar poporului american nu. Domnul Obama a arătat liderilor ruşi şi acum lumii întregi, slăbiciune. El este dispus să accepte condiţiile rivalilor internaţionali ai Americii, atât timp cât, conciliatorismul său devine public doar după ce se află în siguranţă la Casa Albă pentru un al doilea mandat”. Este uimitor cum imaginarul politic republican rămâne dominat exclusiv de jocul de sumă zero, de categorii extreme care împarte lumea în inamici şi prieteni.

Şi pentru Mitt Romney, foarte probabil contracandidatul lui Obama la prezidenţialele din iarnă, slăbiciunea administraţiei expusă în dosarul rusesc devine o marcă înregistrată a întregii sale politici externe: „Din păcate ceea ce primeşte acum poporul american este reluarea tristă a cârpăcelii de tip Jimmy Carter, într-un moment în care Statele Unite au nevoie de coloana vertebrală şi curajul lui Ronald Reagan. În relaţiile sale cu Kremlinul, ca şi în relaţiile sale cu restul lumii, preşedintele Obama a demonstrat o slăbiciune care îţi taie respiraţia şi a dat cuvântului flexibilitate, un sens nou şi de rău augur”.

Un unghi de lectură alternativ

Şi totuşi, nimic din declaraţiile lui Obama nu justifică concluzia sugerată de multe dintre mediile apropiate Partidului Republican, că integritatea şi viitorul proiectului scutului antirachetă din Europa sunt periclitate prin viitoarele posibile concesii făcute Rusiei. Ori de câte ori se punctează slăbiciunea administraţiei, argumentul preferat este acela al anulării scutului antirachetă din Polonia, desigur, ca răspuns la obiecţiile ridicate de Moscova. Se uită însă că pilonul polonez este încă realitate, sigur, într-o arhitectură sensibil modificată şi după conturarea pilonului său românesc. Dar nicivorba de abandonare. Poate prin noţiunea de „flexibilitate”, Obama înţelege perspectiva acordării unor garanţii suplimentare că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei, un aspect destul de incomod pe Colina Capitoliului. Iar spaţiul de manevră cerut de Obama lui Medvedev se justifică, în măsura în care într-un an electoral, este aproape imposibil să promovezi proiecte legislative care au şanse minime pentru a se bucura de susţinere bipartizană. Este foarte probabil ca Obama să fi avut în minte experienţa ratificării Noului START, unde opoziţia republicanilor a fost masivă, când i-a vorbit lui Medvedev despre flexibilitate. Iar ca fost senator, Obama înţelege intim ce înseamnă intransigenţa opoziţiei, cu atât mai mult într-un an electoral.

Experienţa Noului START (prin care se propunea reducerea arsenalului strategic nuclear la 1.550 focoase de fiecare parte), altfel un pas necesar în logica pledoariei lui Obama pentru o lume lipsită de arme nucleare, este edificatoare în acest sens. Atunci, opoziţia unui formator de opinie important precum senatorul John McCain, cu numeroşi discipoli în interiorul Partidului Republican era cât pe  ce să deraieze întreg procesul de ratificare. Un subiect, care se bucura de o susţinere bipartizană, a fost transformat într-un câmp de bătălie politică. A fost nevoie de întreaga ofensivă a vicepreşedintelui Joe Biden şi a senatorului John Kerry pentru câştigarea „sufletelor şi minţilor” republicanilor moderaţi, poziţionati spre centru şi dispuşi să ajungă la compromis. În cele din urmă tratatul a fost adoptat, însă „niciodată, un tratat ruso-american pentru controlul armamentelor trimis spre vot Senatului nu a trecut atât de chinuit, cu o marjă atât de mică”. În acest sens, în condiţiile în care tendinţele afirmate în timpul ratificarii Noului START sunt tot mai consolidate „nu este de mirare că Obama i-a spus lui Medvedev că orice iniţiativă asupra controlului armamentelor va fi destul dificil de gestionat în apropierea alegerilor din 2012”, crede David Corn în publicaţia Mother Jones. Climatul politic de pe Colina Capitolului nu este nici pe departe prielnic pentru negocierea unor noi iniţiative în sfera apărării antirachetă şi a controlului armamentelor.

Tribalizarea politicii americane   

Reţinerea lui Obama de a promova acum un proiect important privind apărarea antirachetă, capătă consistenţă logică atât timp cât o ancorăm într-o realitate descrisă recent într-un editorial pentru New York Times de David Brooks. Acesta arată cum ambele partide au dezvoltat „mentalităţi minoritare”, sectare, de sumă zero. Compromisul este perceput ca deviaţionism. Puritatea ideologică primează, linia partidului este dogmă. Pe scurt, „există o mentalitate tribală în care tot ceea ce se poate realiza este drastic limitat de logica Tutsi versus Hutu, proprie actualului sistem de partide. Se comportă asemeni triburilor etnice, unde onoarea este dată de apartenenţa la trib şi orice compromis devine un semn al ruşinii şi al dezonoarei”, spune David Brooks.

Brooks nu este singurul care vede realitatea dură, necosmetizată a politicii americane. Sunt tendinţe remarcate şi de fostul Secretar al Apărării, Robert Gates, un om care şi-a dedicat viaţa serviciului public. Pentru el, politica de sumă zero şi războiul ideologic sunt constantele noii normalităţi. Efectul? „Centrul moderat - fundaţia sistemului nostru politic - nu mai rezistă. Moderaţia a devenit echivalentă cu lipsa principiilor; compromisul, cu a te vinde. Exact când ţara aceasta are nevoie de mai multă predictibilitate, de mai mult consens şi, mai presus de toate, de disponibilitatea de a ajunge la o cale de mijloc, noi ne îndreptăm în direcţia opusă”, crede Robert Gates.