Sarkofobia: fenomenul care îl trage în jos pe actualul preşedinte

Francezii au o ură iraţională faţă de actualul lider de la Elysee. Un experiment recent a arătat că dacă i s-ar înșirui votantului francez lista de politici a lui Sarkozy, dar nu i s-ar spune numele, francezul ar vota-o.

Ultimele sondaje înainte de vot indicau o victorie a socialistului Francois Hollande în fața lui Nicolas Sarkozy. BBC a încercat să analizeze mecanismul urii populare față de actualul președinte, care ar putea propulsa un personaj mai degrabă șters precum Hollande în fruntea Franței. Doar din cauza imaginii pe care i-o lasă gesturi mai mici sau mai mari precum gustul precum opulenţă sau cum a trasnformat instituţia prezidenţială franceză.

Actualul preşedinte se află în faţa unei uri iraționale, susține Jean-Sebastien Ferjou, editorul site-ului Atlantico, o ură fără precedent în trecutul Franței. Un experiment recent a arătat că dacă i s-ar înșirui votantului francez lista de politici a lui Sarkozy, dar nu i s-ar spune numele, francezul ar vota-o.
Sarkozy s-a dovedit a fi un lider energic, capabil de reforme: a crescut vârsta de pensionare de la 60 la 62 de ani, a redus săptămâna de lucru la 35 de ore, a încurajat cumpărarea de locuințe. Nimic din toate astea nu pare să-l ajute. Potrivit lui Ferjou, asta ține de poziționarea lui Sarkozy - una „nerușinată" în ochii multor francezi - ca om de dreapta. Iar antipatia cetățenilor republicii față de dreapta a devenit una istorică, după mulți ani în care dezbaterea publică a fost lăsată în mâna stângii.

„Sarkofobia" s-a născut de fapt în saloanele burgheziei pariziene, acolo unde președintele e considerat vulgar, obsedat de bani, semi-rasist și periculos.
Sarkozy a comis prima mare greşeală când a sărbătorit victoria din 2007 în restaurantul de lux Forquet's de pe Champs-Elysee. Sunt trăsături care s-au accentuat în ochii publicului, de-a lungul anilor, după apariții publice nepotrivite și dezvăluiri făcute de omologi. Relația sa cu mondena Carla Bruni și divorțul de cea de-a doua soție n-au făcut decât să înrăutățească lucrurile.
Dar a schimbat şi felul în care este perceput un preşedinte al Republicii.

Nimic de-a face cu clasicul model iubit în continuare de francezi, explică avocatul Gilles-William Goldnadel: „Revoluționar, romantic - atacă orice miroase a bani și privilegii", aliat cu mai tot ce înseamnă jurnalism francez. „Sondajele arată că între 80 și 95% dintre jurnaliști simpatizează stânga sau extrema stângă și, prin obsesiile lor față de așa-numitele vicii ale lui Sarkozy, nu fac decât să-și impună agenda".
Scriitorul Andre Bercoff, autorul cărții „La Chasse au Sarko" („Vânătoarea lui Sarkozy"), are o altă explicație pentru valul de antipatie: faptul că acesta a încălcat regulile impuse de statutul de președinte. „Când Charles de Gaulle a înființat A Cincea Republică, a creat o președinția foarte apropiată de o monarhie. De atunci, toți președinții, de dreapta sau de stânga, au acceptat bucuroși această linie. Dar apoi a venit Sarkozy și a zis: «Nu vreau să fiu rege, vreau să fiu politician. Vreau să fiu un fel de antrenor de fotbal». Și oamenii i-au luat-o în nume de rău."

Apoi, mai spune Bercoff, Sarkozy a înșirat câteva „adevăruri dureroase". Predecesorii săi îi explicaseră francezului că face parte dintr-un „popor ales", pentru care nu se aplică aceleași reguli ca pentru ceilalți. Iar Sarkozy a venit și a dezumflat balonul mândriei.