Preşedinta Argentinei ar trebui să danseze tangou

Naţionalismul agresiv pare a fi întotdeauna ultimul refugiu al unui lider aflat în dificultate. E valabil în cazul preşedintei argentiniene, Cristina Fernandez de Kirchner.

Ţara e un dezastru economic, e bântuită de inflaţie şi a pierdut încrederea principalelor pieţe de capital, aşa că ce deturnare de atenţie mai eficientă decât retorica anti-britanică tot mai dură pe tema Insulelor Falkland? Este exact ce a făcut generalul Leopoldo Galtieri în 1982, când, înainte de invadarea insulelor, se confrunta cu greutăţi economice majore.

Diatribele doamnei Kirchner nu fac nicio favoare Argentinei. Apar semne că până şi statele din America Latină care au sprijinit public pretenţiile Argentinei, inclusiv Brazilia şi Chile, încep să fie obosite de această obsesie cu Insulele Falkland. Şi chiar dacă ar putea produce temeri insularilor, retorica lui Kirchner nu reprezintă o ameninţare reală deoarece forţele militare argentiniene sunt slăbite, iar insulele sunt acum bine păzite. Pe scurt, Marea Britanie are toate atuurile şi poate pur şi simplu aştepta liniştită ca doamna Kirchner să iasă din scenă. Potrivit legii argentiniene, trebuie să se retragă după finalul celui de-al doilea mandat, adică în octombrie 2015.

Între timp, Marea Britanie poate să-şi adâncească amprenta diplomatică şi comercială în statele mai puţin reticente din America Latină - o politică bine primită până acum a coaliţiei lui David Cameron. Dar, aşa cum scria şi şeful diplomaţiei de la Londra, William Hague, discuţiile dintre Argentina şi Regatul Unit pe teme precum comerţul, comunicaţiile şi explorarea câmpurilor petrolifere ar fi în interesul ambelor state. Asemenea contacte au ajutat în anii 90 la crearea unei relaţii diplomatice sănătoase între Londra şi Buenos Aires. Ar putea avea şi acum acelaşi rezultat. Dar, desigur, e nevoie de doi pentru un tangou.