Portretul lui Hu Xijin, „Regele trollilor”: cum a ajuns editorul Global Times vocea naţionalismului chinez

Hu Xijin FOTO captură You Tube

Hu Xijin, 61 de ani, este redactorul-şef al tabloidului naţionalist Global Times, considerat un fel de „Fox News” al Chinei. Cel mai influent propagandist al Partidului Comunist, Hu coordonează o ediţie în limba engleză a ziarului care o vreme s-a bucurat de mai multă libertate editorială decât sora chineză, arată un portret realizat de The Guardian.

Prezent pe Twitter şi în media internaţionale, Xu Xijin este vocea liniei Partidului şi cel autorizat să apere China în faţa comunităţii internaţionale.

Cu o carieră de 30 de ani în jurnalism, Hu a fost reporter de război înainte să fie numit redactor-şef adjunct al precursorului Global Times.

„Ei sunt pregătiţi să creadă povestea despre China pe care şi-o imaginează”, a intervenit el recent cu privire la cazul tenismenei Peng Shuai, care a dezvăluit pe contul Weibo că fost agresată sexual de un fost vicepremier.

Formulând reacţia occidentală în termeni de ciocnire a ideologiilor, Hu simbolizează modul în care China a trecut de la o atitudine defensivă în faţa criticilor internaţionale la una mai încrezătoare şi agresivă, mai ales după venirea la putere a lui Xi Jinping.

Global Times este cel mai citit ziar pe platforma WeChat, cea mai populară reţea socială din China.

Hu spune că învăţat singur limba engleză -  devenind abil abia în această limbă „să provoace la luptă”. Astfel, el a accentuat perspectivele unei confruntări militare între SUA şi China din cauza Taiwanului, a avertizat că Marea Britanie „cere bătaie” dacă depăşeşte măsura în Marea Chinei de Sud, a descris India cu un „bandit” ce jefuieşte companiile chineze şi a comparat Australia cu o gumă lipită de pantofii Chinei.

Împărtăşind celor 24 milioane de urmăritori de pe Weibo capturi de ecran ale disputelor pe Twitter cu diverşi oficiali străinii, retorica sa agresivă a fost adesea preluată de acei diplomaţi chinezi supranumiţi „lupi războinici”.

Dar, spre deosebire de aceştia, Hu a preluat ideea mult mai devreme, spun universitarii chinezi de peste hotare.

Hu este citat de toată presa internaţională mainstream - BBC, NPR, Financial Times, Washington Post, Reuters. New York Times l-a menţionat de 46 de ori în ultimii doi ani. 

O voce a Partidului Comunist

Evan Osnos, care scrie pentru New Yorker, spune că Hu şi-a dorit să apară în presa străină în epoca lui Xi Jinping, când în special comentatorii liberali sunt prea temători să vorbească oficial cu jurnaliştii străini.

Hu este pretutindeni pentru că şi i se permit mai multe, criticii săi interni denunţând faptul că „este singurul om cu libertate de exprimare” din China continentală. Poreclit „diaopan” sau „prinzătorul de Frisbee”, sare imediat, ca un animal credincios, în apărarea guvernării comuniste.

„Ca să fiu sincer,  nici eu nu sunt sigur în ce măsură reprezint vocea autorităţilor”, a spus el pentru The Guardian. Înclinat să creadă că succesul tabloidului se datorează pieţei, a recunoscut însă pe jumătate că ediţia engleză primeşte finanţare de stat.

Hu a reuşit să crească tabloidul suficient pentru a fi o platformă de promovare agresivă a „China First”.

„Global Times” este deţinut de cel mai mare trust media din China, „People’s Daily”, controlat de Partidul Comunist. Preşedintele chinez s-a declarat cititor al tabloidului recunoscând tacit că acesta urmează linia propagandei stabilite de el.

Din 2008, „People’s Daily” are o echipă ce monitorizează opinia publică online- în primul său raport, a afirmat că platformele digitale sunt o oportunitate de pune în legătură populaţia cu conducerea astfel încât cetăţenii să dea glas opiniilor politice.

Vreme de un deceniu,  jurnaliştii ziarului au putut scrie despre probleme politice mai sensibile, cu excepţia masacrului din Piaţa Tinananmen (1989), un subiect tabu. Din 2012, de la ascensiunea la putere a lui Xi, discursul public online a început să fie perceput ca o ameninţare la adresa regimului, astfel că internauţii prea slobozi la vorbă au început să fie „invitaţi la ceai”, adică chemaţi pentru interogatorii la poliţie. Tot mai mulţi cetăţeni au fost interzişi de pe platforme, reţinuţi sau condamnaţi.

În 2013, Xi şi-a convocat propagandiştii din ţară, îndemnându-i să spună „bine povestea Chinei”, adică să o înfăţişeze într-o lumină pozitivă.

Hu s-a adaptat perfect la noul mediu de propagandă îndreptat către exterior, jucând deopotrivă rolul avocatului  şi al victimei, în funcţie de context, într-un limbaj extrem de accesibil şi chiar antrenant. Când în cursul unei vizite la ziar, preşedintele chinez a cerut ca toate canalele digitale să devină vehicule directe ale vocii partidului, Hu a primit bucuros această sarcină.

Deşi în China nimeni nu are voie să pomenească de Tiananmen, Hu a scris: „dacă acest incident de acum 32 de ani a avut vreun impact pozitiv, acesta a fost să inoculeze poporul chinez cu vaccinul politic, ajutându-ne să devenim imuni la judecăţi grav eronate”.

Hu, în vârstă de 29 de ani la momentul protestelor pro-democraţie, a dezvăluit că a fost prezent zilnic, „strigând slogane ca toată lumea”. Provenit dintr-o familie creştină săracă, cu tatăl contabil la o fabrică şi o mamă fără educaţie, Hu a studiat rusă la colegiul de limbi străine al armatei şi apoi a absolvit un master în rusă la Universitatea de studii internaţionale din Beijing. 

La People’s Daily, Hu a făcut parte din colectivul editorial ce a lansat newsletter-ul săptămânal „Global News Digest”- cu un articol despre despre separarea dintre prinţesa Diana şi prinţul Charles, a avut succes de la prima ediţie, în ianuarie 1993. Un mesaj grandoman pe prima pagină din partea editorilor proclama că, după 500 de ani în urma Occidentului şi 14 ani de reforme economice, China putea spune adio „sărăciei şi înapoierii,, ca un dragon gigant gata să-şi ia zborul”.

Ziarul nu avea o viziune clară, spune Hu, scriind despre orice atrăgea publicul: poveşti cu spioni, romanţe regale şi mari asasinate. Într-un mediu sufocat de propagandă, era o gură de aer curat. Printre titlurile din anii 90 s-au numărat „The Dark World of the Russian Mafia” şi „Unexpected Madness of Monks: Korean Buddhists’ Rivalry Doused Monastery with Blood”.

Tweet distribuit de Hu:

Reporter de război în Bosnia

Dar cariera lui Hu a fost marcată profund după ce a fost trimis ca reporter de război în Bosnia, experienţă despre care a scris în memoriile sale, publicate în 1997. Hu a mărturisit că a avut complexe de inferioritate faţă de jurnaliştii occidentali: „De ce nu pot crea senzaţie? De ce nu poate un reporter chinez să fie în lumina reflectoarelor?”

Complexul lui avea legătură şi cu faptul că era chinez, ceea ce punea o presiune „insuportabilă pe umerii săi”.

Hu a fost promovat la întoarcerea la Beijing. Din 1997, ziarul a devenit Global Times şi titrajele au explodat: „China devenea integrată cu lumea”, spunea Hu, notând că s-a trecut de la simpla informare despre evenimentele din colţuri îndepărtate ale lumii la articole legate de China, unde de asemenea creştea interesul pentru lumea din afară.

Atacul cu bombă al SUA ce a lovit accidental ambasada chineză din Belgrad, ucigând trei jurnalişti, a inflamat opinia chineză ce a presupus că a fost un atac deliberat.

Global Times a stârnit admiraţia politicienilor, după ce a scris că „războiul asupra terorismului” este o narativă americană ce nu poate fi luată ca atare. Oficialii din biroul de propagandă erau încântaţi în timp ce redacţia la rândul l se lăuda sponsorilor cu legăturile strânse în ierarhia de putere comunistă.

Global Times

În 2005, Hu a fost numit redactor-şef - ediţia în engleză a fost lansată în 2009. Global Times are acum 800 de angajaţi. 

„Trebuia să ne extindem influenţa şi nu o puteam face fără să scriem în engleză”, a declarat el pentru The Guardian.

Ediţia în engleză nu a urmat linia naţionalistă rigidă, bucurându-se de o oarecare libertate editorială. Redactorii străini nu-şi puteau alege însă propriile subiecte. James Palmer, în prezent redactor adjunct la Foreign Policy, a lucrat şapte ani la Global Times - el spune că la început doar 20% din conţinut era extremist naţionalist, 60% banal şi doar 20% „cu adevărat interesant”.

Hu voia să fie o forţă a progresului, scriind despre disidenţi şi comunitatea LGBTQ şi căutând să facă valuri în interesul Chinei.  Wen Tao, un reporter chinez, povesteşte că Hu îi îndemna să scrie liber despre ce cred că merită. Astfel că Wen a scris despre un poet care protesta faţă de tăierea a 20.000 de copaci pentru a face loc unui drum, dar şi despre artistul disident Ai Weiwei.

Idealul unei prese libere

„Ştirile celor două ediţii înfăţişau două Chine”, scria Wen în 2016. Iar asta pentru că China voia să dovedească lumii că are presă liberă. N-a durat mult. 

Lui Wen i s-a cerut demisia după povestea cu Ai Weiwei. Hu i-a spus atunci că scriind liber te vezi nevoit să faci un mare pas înapoi şi nu înainte aşa cum ai fi sperat. 

Palmer a dezvăluit că Global Times nu tolera mai mult de două „erori grave” la şase luni şi că Hu însuşi era „mustrat” de autorităţile de propagandă şi de alţi oficiali guvernamentali.

Dar cel puţin Hu era dedicat rolului unui editor liberal - în primii 10 ani a avut un oarecare spaţiu de manevră la ediţia în engleză. El i-a mărturisit lui Palmer când s-a angajat la Global Times că îşi dorea democraţie şi libertate de expresie în China însă nu era ceva posibil dintr-odată.

„Pe de o parte voia să facă jurnalism profesionist, iar pe alta nu putea să renunţe la postura de om de partid”.

În 2011, partidul şi-a înăsprit cenzura care s-a extins şi asupra direcţiei editoriale a Global Times. Ai Weinei a stat 81 de zile în custodia autorităţilor şi o serie de editoriale i-au prezis o soartă la coşul de gunoi a istoriei.

De atunci lucrurile au luat-o la vale şi conţinut anterior provocator a devenit incendiar şi cu tentă de hărţuire.

La telefon, Hun era opusul jurnalistului agresiv din online - politicos şi amabil, dar mai ales extrem de atent la ce spune. Fiecare articol cita doi, trei experţi, în mare parte din centre de reflecţie guvernamentale şi profesori universitari de vârf astfel încât să „absoarbă opiniile multor persoane din societate”.

„Noi reprezentăm un oarecare punct de vedere predominant în China”, spune Hu.

O schimbare de ton

Totuşi China a suspendat sau închis numeroase conturi ale universitarilor, jurnaliştilor, scriitorilor şi activiştilor pentru presupuse încălcări ale regulilor platformelor. Cazul lui Zhang Zhan, 36 de ani, care a relatat despre epidemia de coronavirus de la Wuhan a ajuns în atenţia întregii lumi - arestată şi condamnată la patru ani de închisoare, acest cetăţean jurnalist a intrat în greva foamei şi este acum pe moarte.

Colaboratorii Global Times au observat panta periculoasă şi tinzând de multe ori spre absurd pe care a alunecat Hu şi s-au rărit.

Shen Dingli, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea din Fundan, anterior pe lista de experţi a Global Times, spune că nu prea mai scrie pentru ei - motivul fiind „inclinaţia lor spre naţionalism extrem”.

Criticii lui Hu găsesc alarmant mai ales entuziasmul profesat de acesta faţă de soluţiile militare - de pildă,  sugerând că China ar trebui să-şi facă un arsenal de 1.000 de focoase nucleare. În septembrie, Global Times preconiza că forţele aeriene ale armatei populare de eliberare „vor patrula deasupra Taiwanului. Hu a negat vehement că ar fi susţinut un război, ci doar sublinieze  riposta cu o „forţă copleşitoare” a Chinei în cazul unui asalt al Taiwanului.

Un alt fost colaborator, Xiang Lanxin, spune că Hu are o influenţă mult mai mare decât diplomaţii chinezi iar asta pentru că „ a fost mult timp forţa care a dirijat sentimentele populare într-o direcţie naţionalistă, iar consecinţele acestui fapt nu ar trebui subestimate”.

Ocazional, Hu pare a păşi în afara sferei de influenţă la care a pus umărul - de pildă, criticând o postare a comisiei de afaceri politice şi legale ce punea în balanţă lansarea de rachete a Chinei cu crematoriile indiene ce ardeau morţii într-un virulent val pandemic. Naţionaliştii extremişti l-au criticat pe Hu pentru că s-a înmuiat faţă de un rival major al Chinei, potrivit potretului realizat de The Guardian.

Un jurnalist Global Times a scris pe Weibo: „ Cine s-a schimbat: Hu Xijin sau vremurile?”

„Este sufletul ziarului. Ar fi foarte greu să ne gândim la un Global Times dehuxijinizat”, remarcă Wen despre Hu, ajuns la 61 de ani.

Momentan, Hu îşi duce lupta mai departe. Pe Weibo. schimburile de replici, insultele, caricaturile liderilor din Taiwan, ale activiştilor din Hong Kong, premierului australian şi senatorilor americani acumulând mii de comentarii.