REPORTAJ Humuleștiul dintre Ozana și hipermarketuri: povestea copilăriei lui Ion Creangă care refuză să moară
0Cât timp vor exista Humuleștii și Ozana și Cetatea Neamțului, va exista o poveste. Povestea unui copil cu părul bălai care a furat cireșe, a zbughit-o la scăldat sau a avut de-a face cu „calul bălan“. Dar povestea lui Nică merge mai departe cu fiecare copil care ajunge în casa în care s-a născut Ion Creangă.
Cine străbate Humuleștiul din goana mașinii i se pare că trece printr-un sat ca oricare altul din Târgu Neamț. Gospodării îngrijite, oameni grăbiți pe stradă, multe firme de construcții, cozi doar la covrigării, iar la o întretăiere de drumuri, o biserică frumoasă în spatele căreia își dorm somnul de veci cei care odinioară au trăit aici. Casa Domnului are ușa zăvorâtă. Închisă e și brutăria de pe strada centrală, unde un afiș îngălbenit de soare anunță că se făceau produse tradiționale. Ozana e acum un firicel de apă, traversat de un pod de oțel. În apa ei nu se mai oglindește doar Cetatea Neamțului, ci maghernițele de pe maluri sau căruțele celor în căutare permanentă de fier vechi sau de ceva de pomană.
Farmecul micului târg de provincie de pe vremea copilăriei lui Ion Creangă a dispărut, bâlciurile au devenit hipermarketuri, pupăza nu se mai aude de claxoanele mașinilor, iar tanti Mărioara e moartă de mult. A rămas doar povestea care începe de cum treci pragul casei în care s-a născut marele povestitor. Este o căsuță din bârne de lemn, prinse în cuie de tisă, întoarsă cu spatele spre nord, că de acolo bate crivățul. Intrarea este mică, pentru a păstra căldura în casă. Mai întâi, intri în tindă, apoi în camera de locuit, un adevărat muzeu: o sobă mare cu cuptor unde se dormea, „stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt mâțele jucându-se cu ei“, „prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel“, „cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca“.
Pe culme, atârnă hainele care se purtau la zile mari, de sărbătoare, o ladă de zestre, unelte de tors și de țesut, pe pereți icoane, iar la ferestre ștergare. Pe jos, este lipită cu lut galben. În căsuță miroase a curat, de parcă ar fi proaspăt văruită înainte de Paște sau de Crăciun, iar de după cuptor sau horn te aștepți să iasă, cu părul zburlit, un flăcăiandru pus întotdeauna pe șotii.
Casa a fost ridicată undeva prin anul 1830 de bunicul său dinspre tată, Petrea Ciubotariul, care a dat-o apoi zestre fiului său Ştefan în 1835, când a luat-o de soţie pe Smaranda, fiica lui David Creangă din Pipirig. Aici s-au născut cele mai frumoase povești ale copilăriei. Totul a rămas original, fiind renovată doar șindrila.
Ghidul, un om care „face mare cinste satului“
Ghidul care prezintă lumea lui Ion Creangă n-ai zice să fie angajatul unei instituții de cultură, ci pare el însuși un povestitor rupt din lumea „Amintirilor“, care duce mai departe povestea. „Tatăl său nu era căsătorit și atunci într-o duminică se gândește el: «Băi, e frumos la Pipirig, că e sărbătoare. Ia să mă duc eu până la Pipirig» și se duce la Pipirig, o localitate în apropiere. Se duce acolo, se plimbă o dată, a doua oară, și când se uită el vede un scăunel, și pe scăunel o fată frumoasă. Se duce, se plimbă pe lângă ea, mai trece o dată, mai trece a doua oară, și la un moment dat întinde mâna și-i zice: «Hai să dansăm». Dar fata îi răspunde: «Stai să mă duc să-i cer voie lui mama și lui tata». Se duce să le ceară voie și părinții îi spun: «Du-te, copilă, du-te, du-te să fie un băiat bun dacă vrei și căsătorie, cum nu». Și au dansat, după care s-au odihnit și atunci tatăl lui Nică i-a spus: «Eu sunt neînsurat și aș vrea să mă însor și eu și vreau să vorbesc cu părinții tăi». Și o vorbit cu părinții lui și atunci a hotărât o zi să meargă în Humulești: «Hai în Humulești». Le-a spus că are casă, are tot ce-i trebuie. Și când or venit în Humulești, or văzut căsuța: «Vai, copilă, vai de mine ce căsuță frumoasă», au spus părinții Smarandei. S-au căsătorit și pe primul copil l-au botezat la biserică Ion“, ne poartă în lumea lui Creangă ghidul Mihai Cucolea.
„Mama a ținut la el și au mai venit și alți copii și alții, dar pe el tare mult l-o îndrăgit pentru că era primul copil, era cel mai mare. L-a dat la școală, care era aici la biserică“. Școala și oamenii ei rămân ca o icoană în amintirea lui Creangă: „Şi părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic şi cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai pomi s-au pus în ţintirim, care era îngrădit cu zăplaz de bârne, streşinit cu şindilă, şi ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericii pentru şcoală; ş-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia pe oameni să-şi dea copiii la învăţătură“.
„Visul mamei lui Creangă a fost ca Nică să ajungă om mare: «Popă te face mama». Săraca, nu l-a mai văzut preot. Nică a plecat la Iași, o învățat acolo. Și atunci preotul din Iași i-a spus: «Ți-am găsit o fată, gata, te preoțim repede», dar nu i-o spus că fata era bolnavă și s-a jucat cu mingea prin interiorul căsuței. Așa Creangă a rămas fără preoție“, spune ghidul.
„Calul Bălan“ și „Sfântul Nicolai“, pedepsele de la școală
În amintirile lui Creangă au rămas și oamenii copilăriei, dar și pedepsele pe care le primeau atunci când nu știau lecția: „Şi ne pomenim într-una din zile că părintele vine la şcoală şi ne aduce un scaun nou şi lung, şi după ce-a întrebat pe dascăl, care cum ne purtăm, a stat puţin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului Calul Bălan şi l-a lăsat în şcoală. În altă zi ne trezim că iar vine părintele la şcoală, cu moş Fotea, cojocarul satului, care ne aduce dar de şcoală nouă un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos, şi părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este şi hramul bisericii din Humuleşti“.
Dar copilăria nu însemna doar școală. Cum era altădată, ne povestește tot ghidul: „Cum Nică era cel mai mare, mama i-a spus odată: «Dragu mamii, mă duc după lână, tu să ai grijă de cei mititei». Au fost opt copii, că al noulea le-a murit, era tot băiat. «Da, mămucă», dar copilul ieși pe prispă și se uita pe sus: «Ce ghini ar fi de o baie rece. Frații mei dorm». O închis ușa și s-a dus la Ozana. O venit mama acasă, nu l-o găsit, i-a găsit pe cei mititei. Treziți, le era foame, le-a dat să mănânce și le-a zis: «Stați cuminți că mă duc după Nică» și s-o dus după el la Ozana. O stat ascunsă după o tufă și i-a luat hăinuțele cu bățul. «Na, că vii tu acasă». Până a ajuns acasă îl stucheau toate bătrânele, nici nu se uitau la el, puneau mâinile la ochi. Când Nică a ajuns acasă a sărit gardul, și când mama l-a văzut i-a zis: «Vină încoace, obrăznicătură, uite ce băț am, îl rup de schinarea ta». «Mămucă, lasă-mă că toți au râs de mine». Atunci, mămuca s-a înduplecat și i-a spus: «Du-te de mănâncă și vin’ încoace că avem de tors». O tors cu mama și atunci mama a început a plânge: «Dragu mamii, ce mă fac eu fără tine, că trebuie să pleci la Iași»“, continuă povestea ghidul.
Români și străini în casa lui Creangă
„Copilăria lui a fost una dintre cele mai bune perioade ale vieții sale, iar acest loc reprezintă o minune, să spun așa, pentru noi românii, pentru că toată lumea care vine aici ne întreabă cu zâmbetul pe buze orice despre Creangă“, explică Mihai Cucolea. La Humulești vin români, dar și mulți străini. „Nemții vin cu câte trei autocare, stau pe bănci și la început trag un bocet bun: «Cum de s-a putut face așa ceva și noi n-am putut să facem?», după care vizitează căsuța și fac poze“.
Cum de s-a păstrat casa în care s-a născut marele povestitor? „Înainte de-a muri, povestește ghidul, Ion Creangă o zis așa: «Câți mai suntem, hai să ne adunăm cu toții că vreau să vă spun ceva» și s-a adunat aici și a zis așa: «Hai să facem scris să predăm căsuța statului ca să se facă muzeu pentru cei mici» că el o ținut foarte mult la copii, că a fost învățător și și-a dorit să aibă ce vedea copiii, să aibă ce învăța copiii. Și după moartea lor au venit cei din Piatra Neamț și au început renovarea. Cu timpul, cărțile vechi au fost luate, dar a rămas căsuța să spună povești oricui vine aici“, spune Mihai Cucolea.
Pe pagina oficială a Muzeului Memorial „Ion Creangă“ apare o altă versiune. Astfel, după decesul lui Ştefan şi al Smarandei, gospodăria a rămas în grija surorilor Ecaterina şi Maria, dar a fost moştenită de Ileana, sora cea mai mică. Ulterior, Ecaterina şi familia ei şi-au schimbat domiciliul, iar Maria s-a căsătorit cu Cozma Petrache din Humuleşti şi au avut mai mulţi copii, care au crescut în casa bunicilor. Ileana a fost şi ea căsătorită cu Andrei Achiţei şi a locuit o perioadă în satul acestuia, Galu, divorţând mai târziu de acesta şi revenind la Humuleşti. Ileana nu a avut copii şi a lăsat casa moştenire primei fiice a Mariei, Sofia, cu condiţia ca aceasta să locuiască împreună cu ea şi să o îngrijească. Sofia, căsătorită cu Anton Grigoriu, a locuit în căsuţa din Humuleşti împreună cu familia sa până în anul 1944 când, pentru a fi păstrată memoria scriitorului, a donat-o Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Neamţ. Totuşi, de administrarea monumentului s-au ocupat în continuare doi dintre copiii Sofiei, profesorul Antonică şi avocatul Zahei, până la deschiderea oficială a Muzeului Memorial „Ion Creangă“, din 1951.
În mica așezare nu mai trăiește niciun moștenitor al familiei lui Ion Creangă. Urmașii s-au pierdut prin lume, însă în cimitirul din spatele bisericii își dorm somnul de veci părinții lui. Osemintele lui Ștefan a Petrei au fost aduse de la Prigoreni, Iași, de pe moșia cronicarului Ion Neculce, și reînhumate în acest loc la 16 decembrie 2000, conform troiței de la capătul mormântului.
LA POARTA „AMINTIRILOR“ Nicolae Labiș: „Mi s-a părut că recunosc râsul lui Ionică“
Mai demult, la Humulești a venit și Corneliu Vadim Tudor. „I-am făcut ghidaj și lui Vadim. A venit la mine și mi-a spus: «Vreau să-mi spui și mie câte ceva». I-a plăcut, și, după ce am terminat povestirea, a intrat un grup de studenți în curte și el m-a întrebat: «Mă lași să le spun eu acuma?». Când a început el să povestească, s-a umplut curtea“, își amintește ghidul. Pe meleagurile lui Ion Creangă a trecut și Nicolae Ceaușescu, la Cetatea Neamțului și, dezvăluie ghidul, a donat sume mari de bani mănăstirilor din zonă și s-a rugat la icoane. „S-a așezat pe piatra sub formă de cruce și bocea ca un copil“.
Într-o zi de vară, în urmă cu doi sau trei ani, printre turiști se afla un bătrân elegant, domn din București. „Omul nu îndrăznea să mă deranjeze. M-am dus eu la el și l-am întrebat: «Căutați pe cineva?». Atunci, el mi-a spus că face parte din familia lui Creangă, că este stră-stră-strănepot de-al povestitorului și a venit să vadă cum mai arată căsuța. I-a plăcut foarte mult. Nu a mai venit de atunci, probabil nici nu mai este“, spune ghidul.
Mihai Cucolea este de loc din Vânători Neamț. A urmat cursurile unei facultăți de Istorie și Geografie și mai întâi a fost angajat la Cetatea Neamțului, iar apoi a fost trimis la Humulești. „Cum n-am făcut Facultatea de Litere, nu știam multe, dar am înțeles că și aici tot istorie este și am învățat. Am învățat, am citit nopți întregi, pentru că turiștii mă întrebau multe lucruri și eu trebuia să le răspund“, își amintește el.
Pionierii și Creangă
Pe vremea când bătrânii își mai aduceau aminte de eroii din povestirile lui Creangă, elevii de la școlile din județ, dar și din sat, veneau la casa părintească a lui și țineau șezători. O astfel de știre o avem din revista „Scînteia Pionierului“ din anul 1953. Elevii din clasa a Vl-a de la Şcoala elementară din Humuleşti şi-au propus să organizeze o şezătoare. Înainte de a merge la casa lui Creangă, copiii au stat de vorbă cu bunicii lor, cu bătrânii de prin sat. „Bunica mea are 100 de ani şi mi-a istorisit multe despre Ion Creangă“, a început să povestească Lungu Ana. „Noi toţi am vizitat căsuţa ţărănească de la nr. 14 unde au trăit altădată Ştefan a Petrei şi Smaranda, părinţii împovăraţi de griji şi nevoi ai lui Ion Creangă. Bunica îmi spunea că de acolo pleca Nică al Smarandei cu traista atârnată de gât la şcoala din Humuleşti, unde a învăţat primele clase primare. Pe atunci nu erau bănci ca astăzi. Ion Creangă şi ceilalţi copii din vremea lui învăţau la şcoală pe butuci. Şi nici şcoala nu era mai bună. O biată căsuţă făcută pe cheltuiala sătenilor“.
În vorbă se bagă și Goian Petre: „Dar despre «calul bălan» ai uitat. Bunicul meu spunea că popa din sat dăruise şcolii un scaun lung pe care se aplecau copiii pedepsiţi ca să primească câteva bice la spate şi-i pusese numele «calul bălan». Într-o zi, după ce plecaseră toţi copiii de la şcoală, Nică l-a furat pe Sfântul Nicolae din cui şi l-a ascuns într-o traistă cu fulgi de gâscă pe o care o ţinea mamă-sa în podul casei. Apoi nu s-a mai dus Ionică la şcoală mult timp, de frică să nu-l bată dascălul“. Apoi, elevii au decis să meargă împreună la casa unde s-a născut Nică al Smarandei, sau Ion Torcălău, cum îi zicea în ciudă Maria Săvucului. „Acolo putem vedea scara pe care Nică se suia în pod la pupăză, bedreagul de cismărie al ciobotarului Chiorpec, cel care-l mânjea pe obraz cu unsoare pe Nică al nostru. Tot acolo e ceaslovul pe care a silabisit el primele cuvinte, precum şi biciul de care se leagă amintirea despre «calul bălan»“.
Umbrele de la Humulești
Nu doar elevii și turiștii au fost în lumea copilăriei lui Creangă, ci și marii scriitori. Nicolae Labiș, spre exemplu, născut și el pe meleagurile Sucevei, a călcat prin locurile unde a trăit Ion Creangă. Amintirile sale, publicate în revista „Cravata roșie“, în anul 1954, sunt la fel de savuroase și detaliate: „Cobor în Târgul Neamț, și o iau la vale, către podul Ozanei și Humulești, locuri prin care, dacă vă amintiți, le-a descris odinioară Ion Creangă. Este o zi de târg și o mulțime pestriță se învolbură pe străzi. Femei îmbrobodite mănăstirești până la sprâncene, cu casânci cafenii, gospodari bărboși împlătoșați în cojoace și în sumane găitănate, fete tinere în pantofi cu tocul jos, pionieri și copii de grădiniță duși de mână de către educatoare, se amestecă printre casele scunde cu temelie de piatră, piatră desprinsă din cetate“, ne introduce marele poet în atmosfera acelor ani.
Nicolae Labiș trece și pragul casei-muzeu: „Îngrijitorul îmi explică lucruri dinainte știute. Totuși, cât farmec împrăștie obiectele acestea de lemn înnegrit, peste care a trecut cândva mâna fierbinte a copilului Creangă ori palma povestitorului de mai târziu. Uite stâlpul hornului, cu motoceii, canafii de mătasă care au fost zdrențănați de pisicile jucăușe, spre marea bucurie a copilului Creangă. Uite lavițele joase și măsuța unde se așeza tatăl lui Creangă când venea ostenit de la lucru. Mobila aceasta veche a căpătat proporții fabuloase, umplând odăile «Amintirilor», prin care te vor petrece mereu umbre vii, oameni blajini cu sufletul însorit“.
Un copil, cățărat pe gard, râde către Nicolae Labiș. „În strălucirea râsului lui, mi s-a părut că recunosc râsul lui Ionică, băiatul bălan cu benghi în frunte, cel care vrăjea odinioară stihiile și soarele“, scria Nicolae Labiș.
BOJDEUCA DIN ȚICĂU „Adăpostită sub umbra ulmilor, ca fața unei gospodine de munte“
Pe lângă casa în care s-a născut Ion Creangă, o altă locuință face parte din patrimoniul cultural al României, respectiv bojdeuca de la Iași, unde marele povestitor a trăit din vara anului 1872, când a fost răspopit, și unde a scris „Amintirile din copilărie“.
„Bojdeuca lui «moș Creangă», cum îi zicea el adeseori, se află în mahalaua Țicăul de Sus, din Iași, în «valea plângerei», la colțul a două uliți, cu portiță veche de scânduri, cu cărare petruită de la portiță până la cerdac, umbrită de niște ulmi bătrâni, având fața principală spre apus, adăpostită sub umbra ulmilor, ca fața unei gospodine de munte, ascunsă sub ștergarul alb cum îi zăpada, iar la câțiva pași de la portiți, la colțul gardului și al ulițelor, este un izvoraș cu ghizdele de piatră și cu ulucul de țeavă de fier, izvorașul, din care «moș Creangă» dădea musafirilor «apșoară rece»“, conform volumului „Bojdeuca Ion Creangă. Din istoria primului muzeu literar din România“, semnat de muzeograful Iulian Pruteanu-Isăcescu.
După moartea sa, în casă a rămas Tinca Vartic, femeia mai tânără cu vreo 15-16 ani decât el, care a stat la căpătâiul său până în ultima clipă. La jumătatea anului 1890, Tinca Vartic s-a căsătorit cu Constantin Deliu, un megieș din Țicău, și a locuit în casa soțului. După moartea Tincăi Vartic, bojdeuca a rămas a lui Constantin Deliu care, în 1915, propune primăriei ieșene să cumpere casa.
Așa se face că bojdeuca a fost cumpărată la 20 noiembrie 1917, de către Comitetul „Ion Creangă“, în aceeași zi făcându-se donația imobilului către Universitatea din Iași. Așa cum scria „Gazeta Transilvaniei“ din iulie 1915, „s-a luat inițiativa de a se restaura faimosul bordei din dealul Scăricicăi, în care a sălășluit pe vremuri marele povestitor“, iar „meritul îi revine d-lui I. Mitru, directorul Școlii Normale «Vasile Lupu», care vizitând cu profesorii și elevii școlii, bordeiul lui Creangă, a avut inspirația de a aduna un fond de o mie lei, cu care să se poată restaura bojdeuca“.
În ziua de Florii, 15 aprilie 1918, în prezența unui număr important de cetățeni, locuitori ai Iașiului și studenți, a avut loc sfințirea de către preotul G.I. Niculea a clădirii restaurate a bojdeucii lui Ion Creangă. În încheierea ceremoniei de predare a bojdeucii către Universitate, vechiul comitet s-a constituit în Societatea „Ion Creangă“, cu scopul de a edita scrierile lui Creangă și de a veghea asupra bunei întrețineri a Muzeului „Ion Creangă“. După restaurarea din 1918, bojdeuca a devenit muzeu, în administrarea Universității din Iași, transformându-se într-un loc de pelerinaj pentru cei care doreau să vadă casa în care a locuit scriitorul.
Camerele goale, doar cu amintirea scriitorului
De-a lungul timpului, casa lui Ion Creangă a trecut prin mai multe etape de restaurare. Spre finalul anului 1936, în paginile revistei „Ilustrațiunea română“, la rubrica „Aspecte ieșene“, C.L. semnează articolul „Pe unde a trăit Ion Creangă“, povestind o vizită la „căsuța scundă, unde a trăit și a închegat atâtea fermecătoare povestiri glumețul Ionică de la Humulești. (...) De cum ai deschis poarta și ai pășit pe cărăruia pietruită ce se strecoară printre straturile de flori, un câine se repede, dând de veste celui însărcinat cu paza acestei căsuțe declarată monument istoric, că au sosit vizitatori. În fundul grădinei în vale, abia se distinge printre răzoarele de flori abundente, căsuța joasă, acoperită cu șindrilă și cu ferestrele larg deschise. Cum ai intrat în această umilă «bojdeucă» te cuprinde un sentiment nelămurit de evlavie și calci în vârful degetelor, încet ca într-o biserică, cercetând cu ochii cele din jur. Aici a dormit Creangă, la această masă a stat Eminescu, pe aici s-au preumblat Maiorescu, Panu sau alți maeștri din nemuritoarea «Junime» de odinioară. În mijloc un antrețel cu două uși. În stânga e camera ce servea de salon, și de unde te privește zâmbind un bust din ghips, al autorului «Amintirilor din copilărie».
De jur împrejurul pereților sunt înșirate toate operele lui, fie în ediții vechi, fie postume; iar în camera din dreapta, un pat acoperit cu lăicere de lână țărănești, în culori pale, presărate cu naftalină. Într-un colț, un dulăpior simplu, iar deasupra lui un sfeșnic de alamă, ce strălucește în bătaia soarelui, ce se strecoară pe fereastră, ca o linie aurie. (...) Lângă pat o masă încărcată cu rechizitele de scris: o călimară, o nisiparniță de lemn, cu care se așternea nisip pe slovele proaspăt scrise, ținând loc de sugativă, o scrumieră și un sfeșnic de lemn cu lumânarea stinsă în el. La marginea mesei un ceaslov cu litere chirilice și un volumaș subțirel: «Metodă nouă de scriere și citire, pentru uzul clasei I-a primară», alcătuită de I. Creangă și tipărită la Iași în anul 1868; deasupra odihnesc o pereche de ochelari ieftini, iar alături, cutia lor de carton. Sprijinit de masă, un scaun șubred stă gata să cadă parcă la cea mai mică atingere. (...) Încolo totul e gol. În afară de o icoană și câteva litografii ale scriitorului, sau câteva lucrări în peniță, reprezentând «bojdeuca», camerele sunt goale. Aceste câteva simple obiecte e tot ce s-a mai păstrat de la cel ce a fost cel mai mare povestitor al nostru“.
În urma cutremurului din 10 noiembrie 1940, bojdeuca a avut mult de suferit și abia în 1942 s-a aprobat material gratuit de la Mănăstirea Neamț pentru refacerea acesteia. Doi ani mai târziu, aflăm că bojdeuca a scăpat de pe urma războiului, iar lucrurile au fost ridicate de autorități și puse la loc sigur, deoarece Sărăria, cartierul ieșean în care se găsea, a suferit mai mult decât celelalte.
Afectată de cutremurul din ’77
În urma cutremurului din 4 martie 1977, bojdeuca s-a lăsat „într-o rână, pe coasta dinspre sud, iar acoperișul abia se mai sprijinea pe umerii șubrezi“, astfel că a ieșit din circuit pentru câțiva ani. În anul 1984, în cadrul unui program național de consolidare a versanților, s-a intervenit și pe dealul Țicăului. În urmă cu câțiva ani, bojdeuca a trecut printr-un amplu proces de reabilitare, care a atras critici vehemente, mulți considerând că bojdeuca este acum prea modernă.
Începând cu data de 15 decembrie 2023, Muzeul „Ion Creangă“ a fost redeschis pentru vizitare. Aici se păstrează o parte din obiectele scriitorului, cum ar fi călimara de scris cu ștergătorul de penițe, sfeșnice, o cutie de epocă cu însemnul apartenenței pe ea, vase, tablouri, o icoană adusă din casa de la Pipirig a bunicului său, David Creangă, cărți și manuale de școală ale autorului, fotografii.
Se încarcă comentariile...
