Nostalgii inutile

E omniprezentă senzaţia că nimic nu va mai fi la fel în politica italiană dacă guvernul tehnocrat al lui Mario Monti îşi va îndeplini obiectivul de echilibrare financiară.

Pentru a avea succes, premierul trebuie să adopte un nou mod de guvernare. Ceea ce înseamnă evitarea enervantelor tratative, infinitelor medieri, jumătăţilor de măsură. Înseamnă a demonstra capacitatea de a lua decizii, promptitudinea, nu a lăsa problemele să băltească. Înseamnă alegerea unor noi oameni, nu aceiaşi eterni consilieri de stat şi birocraţi. În concluzie, a lua în serios „urgenţa" - adică raţiunea de a exista şi legitimitatea acestui guvern - pentru a reabilita modul de acţiune administrativă şi imaginea executivului.

Dacă lui Monti îi vor reuşi toate acestea, chiar ar însemna un mare pas înainte. Majoritatea opiniei publice italiene nu mai este dispusă să se întoarcă în trecut, să mai fie guvernată ca până la sfârşitul lui noiembrie. Nu mai poate suporta guvernele de coaliţie, divizate fiziologic, împărţite în feude de partid, intimidate de sindicate şi de lobby-ul de orice fel, victime permanente ale votului parlamentar. Nu mai poate accepta să fie guvernată de aceiaşi politicieni de decenii, demagogi şi traseişti.

Partidele italiene sunt acum prinse într-o situaţie fără ieşire: nu îşi permit indecenţa de a-şi dori eşecul Guvernului Monti, dar, pe de altă parte, reuşita acestuia înseamnă inevitabil răsturnarea modului actual de a face politică. A început, deci, pentru ele o cursă în contratimp. Trebuie să-şi schimbe esenţa, criteriile de alegere a reprezentanţilor lor, dar mai ales concepţia despre guvernarea ţării: adică tocmai acele reguli care definesc formarea şi funcţionarea lor. În concret: o dată legea electorală, iar apoi prerogativele Executivului şi şefului său, adică acele articole din Constituţie care le reglementează.

Datorită lui Mario Monti, italienii au început deja să aibă încredere în acest nou model de „leadership", democratic, dar puternic, care vizează direct scopul, nu pierderea lui. De aici până la alegerile legislative din 2013, aceasta trebuie să fie sarcina partidelor: reforma reală a politicii. Restul dezbaterii politice e doar pierdere de timp şi intoxicări.