Istoria unui eşec anunţat

Demisia fostului prim-ministru japonez Yukio Hatoyama nu a luat pe nimeni prin surprindere. Nerespectându-şi promisiunile şi neimpunându-şi convingerile, plecarea lui era inevitabilă.

El şi-a prezentat demisia şi pentru a-i permite partidului său să treacă, într-un fel sau altul, peste alegerile senatoriale din iulie. Luând decizia de a menţine baza americană Futenma de la Okinawa, Yukio Hatoyama a făcut un mare pas greşit, în urma căruia partidul social-democrat a părăsit, la 30 mai, coaliţia guvernamentală. Mai multe voci s-au ridicat atunci şi în cadrul propriei formaţiuni, Partidul Democrat, pentru a-i cere plecarea.

Lejeritatea cu care a tratat unele probleme şi incongruenţa consideraţiilor sale sunt evidente, şi nu doar în domeniul politicii externe ori al menţinerii securităţii. Punerea sub semnul întrebării a capacităţii sale de a conduce ţara şi căderea procentului de susţinere a guvernului arată că opinia publică era pregătită să-i întoarcă spatele premierului Hatoyama. În plus, mai este vorba şi de scandalul finanţărilor politice, în urma căruia, acum câteva săptămâni, doi dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi au fost condamnaţi la închisoare cu suspendare pentru falsificarea unor rapoarte.

În plus, Yukio Hatoyama nu şi-a îndeplinit corect angajamentele electorale. Fie că a fost vorba de revizuirea bugetului ori de transferul bazei Futenma, promisiunile sale nu au fost urmate şi de fapte. Fără să fie sigur că dispune de finanţările necesare, Hatoyama a luat unele măsuri lucrative contrare principiilor sale. I se poate ierta faptul că a eşuat în eforturile sale, dar ne putem întreba dacă, în realitate, el a avut intenţia încă de la început de a-şi menţine promisiunile. Important este astăzi ca, rămânând fidel ideilor şi poziţiilor sale, să-şi reconsidere angajamentele pentru a le face realizabile şi să le supună unei consultări electorale.

De fapt, guvernările liberal-democrate ne arată că Yukio Hatoyama ar fi fost împins oricum către ieşirea de pe scena politică. Înlocuirea lui Yoshiro Mori de către Junichiro Koizumi, în 2001, este un exemplu concludent. Schimbând căpitanul, partidul spera să supravieţuiască intemperiilor. Dar nu am intrat oare într-o eră radical diferită? Astăzi, alegătorii compară capacitatea partidelor de a guverna în funcţie de aptitudinile conducătorilor şi de orientarea programelor acestora.