De ce puterea militară a SUA nu e suficientă pentru a pune capăt războiului: Ce cărți are Iranul

Președintele SUA, Donald Trump,  le-a spus adesea ucrainenilor că nu au nicio carte în războiul de uzură cu Rusia. Totuși, pe măsură ce tensiunile escaladează în Golful Persic, liderul de la Washington se confruntă cu întrebări tot mai serioase despre cât de puternică este propria sa mână de cărți în războiul cu Iranul, se arată într-o analiză CNN.

foto shutterstock

Pe hârtie, Statele Unite dețin un avantaj incontestabil. Cu o populație de peste trei ori mai mare decât cea a Iranului și cu cea mai puternică economie și armată din lume, Washingtonul pare a avea un avantaj copleșitor în balanța puterii brute. Adăugând la aceasta capacitățile militare și de informații sofisticare ale Israelului, șansele par a fi împotriva Teheranului.

Însă Iranul, care a transformat avantajele sale limitate în puncte de presiune foarte eficiente, forțând populația sub povara represiunii să absoarbă o pedeapsă severă, nu doar că a luptat pentru supraviețuire, ci chiar a preluat inițiativa strategică, apreciază unii analiști.

La o lună de la izbucnirea conflictului, războiul a devenit un concurs de influență: se prea poate ca Trump să aibă mai multă putere, dar obținerea unei victorii categorice ar presupune probabil acceptarea unor niveluri de pagube politice și economice pe care nu este dispus să le suporte. notează CNN.

Pârghia Iranului: Strâmtoarea Ormuz

Realitatea incomodă pentru Trump este Iranul nu poate învinge militar SUA și Israelul, dar a jucat o carte critică prin închiderea Strâmtorii Ormuz, o rută vitală pentru exporturile globale de energie. Măsura a provocat șocuri în economia mondială și a crescut costurile politice pentru Statele Unite.

Vulnerabilitatea strategică a SUA, în ciuda superiorității militare, a fost scoasă în evidență într-o conferință de presă de la Casa Albă, luni. Secretara de presă a Casei Albe, Karoline Leavitt, a salutat disponibilitatea Iranului de a permite trecerea a încă 20 de petroliere prin strâmtoare în zilele următoare drept o victorie a „diplomației președintelui.”

Totuși, este un paradox. Statele Unite, puterea mai mare, se află în poziția de a negocia concesii, iar numărul de 20 de petroliere reprezintă doar o fracțiune din traficul anterior, care era de peste 100 de nave pe zi, potrivit agenției ONU pentru Comerț și Dezvoltare. În relatarea lui Leavitt, prima aparentă victorie diplomatică a lui Trump compensează doar o mică parte din impactul negativ al propriilor politici.

Opțiunile militare nu lipsesc: SUA are capacitatea militară de a redeschide Strâmtoarea prin forță, doar că riscurile sunt prea mari. Orice atac asupra navelor americane ar oferi Iranului o victorie propagandistică, iar desfășurarea trupelor terestre ar putea crește victimele americane, subminând poziția politică deja fragilă a lui Trump.

Aceleași constrângeri se aplică și altor opțiuni ale lui Trump, cum ar fi ocuparea Insulei Kharg din nordul Golfului Persic, a relatat Financial Times, citând declarațiile lui Trump conform cărora și-ar dori poate să pună mâna pe petrolul Iranului. O astfel de mișcare ar putea paraliza economia Teheranului, dar ar putea provoca la fel de bine represalii și întări hotărârea Iranului de a controla în continuare Strâmtoarea.

Escaladare sau diplomație?

Trump a susținut că diplomație productivă este în curs, în ciuda faptul că Iran a negat categoric existența unor negocieri directe. În același timp, președintele american amenințat cu acțiuni militare fără precedent pentru a forța mâna Teheranului să negocieze.

Sosirea a mii de pușcași marini americani, împreună cu peste 1.000 de trupe aeropurtate, a determinat analiștii să avertizeze asupra unei escaladări iminente în care SUA să intervină terestru pentru a prelua niște insule.strategice. „Aceasta este foarte departe de a fi o rampă de ieșire. Pare aproape cert că urmează o perioadă de escaladare,” a estimat Ian Bremmer, președintele și fondatorul Eurasia Group, pentru CNN, luni.

Trump amenințase anterior că, dacă nu se va ajunge la un acord, va distruge „toate centralele electrice, puțurile de petrol și Insula Kharg (și posibil toate unitățile de desalinizare!).” Deși militar este fezabil, astfel de atacuri ar atrage represalii asupra aliaților SUA, ar destabiliza piețele globale și ar suscita întrebări juridice și etice privind țintirea infrastructurii civile.

Presiunea economică ca instrument

SUA dețin totuși o carte importantă: posibilitatea de a ridica sancțiunile asupra exporturilor de petrol și a altor sectoare economice iraniene. Economia Iranului a fost sever afectată de restricțiile care limitează exportul de petrol, alimentând nemulțumiri interne. Totuși, chiar și măsurile economice comportă riscuri pentru Washington. Într-o mișcare neobișnuită, administrația a ridicat recent sancțiunile pentru navele iraniene pentru a tempera creșterea prețurilor globale la petrol.

Între timp, lista de 15 puncte pentru pace a Casei Albe conține cerințe pe care Teheranul nu le-ar putea accepta niciodată, precum restricții stricte asupra programelor sale de rachete și cedarea necondiționată a controlului asupra Strâmtorii Ormuz. Numărul zilnic de atacuri asupra țintelor iraniene, care a ajuns la 11.000 luni, riscă să reducă conflictul la simpla contabilizare a victimelor, amintind de războiul din Vietnam.

„Nu este surprinzător să vedem elementele rămase ale regimului devenind tot mai dornice să pună capăt distrugerii și să ajungă la masa negocierilor cât mai au șansa,” a declarat Leavitt jurnaliștilor.

Totuși, închiderea Strâmtorii îi oferă Iranului o influență disproporționată. Perturbarea a provocat deja șocuri energetice și economice până în Africa și Asia, iar blocajele maritime prelungite ar putea declanșa un cutremur economic global, impunând costuri politice severe lui Trump.

Chiar dacă SUA și Israelul degradează capacitățile de rachete și drone ale Iranului, Teheranul poate încă să provoace daune disproporționate cu atacuri limitate în Strâmtoare sau în orașele din Golf. În același timp, pârghia Iranului crește cu cât se prelungește războiul, punând tot mai multă presiune pe Trump să aibă în vedere un acord ce ar echivala cu niște concesii făcute Iranului sau să fie atras într-o escaladare necontrolată în care orice acord devine imposibil, iar costurile nu mai contează.

„Odată ce își pierde această capacitate, stimulentele sale pentru o rampele de ieșire, comparativ cu stimulentele pentru a escalada, se vor schimba din nou în direcția greșită,” a apreciat Trita Parsi, de la Quincy Institute for Responsible Statecraft. „Așadar, iranienii trebuie să recunoască că nu au tot timpul de partea lor, chiar dacă probabil au mai mult timp decât Trump.”

În cele din urmă, pârghia într-un război contează doar dacă aduce o victorie strategică, scrie CNN. Atât Statele Unite, cât și Iranul, dețin avantaje care se pot dovedi decisive, însă, în același timp, o mișcare greșită de ambele părți, în care o rampă de ieșire nu mai e posibilă, ar putea duce la catastrofă - pentru ele însele și pentru toată lumea.