Video Raiul din Mediterană unde primești până la 20.000 de euro ca să te muți: „Am cumpărat o casă în două săptămâni”

Este o insulă renumită pentru plajele ei de vis, însă localnicii sunt tot mai puțini, iar casele rămân goale. Rata natalității a coborât la cel mai scăzut nivel din Italia, iar în unele sate, precum Baradili, nu s-a mai născut niciun copil de peste un deceniu.

Insula Sardinia FOTO: Shuterstock

Populația insulei este de 1,57 milioane, în scădere față de 1,64 milioane acum trei decenii, iar jumătate dintre locuitori trăiesc în cele două cele mai mari zone urbane. Între timp, satele și micile orașe se golesc treptat, scrie Politico.

Problema principală este că oamenii nu mai fac copii. Cu o medie de 1,18 copii per femeie, Italia are una dintre cele mai scăzute rate ale fertilității din Uniunea Europeană. Iar Sardinia a înregistrat cea mai mică rată din țară, doar 0,91 copii. 

Șomajul ridicat de pe insulă și perspectivele mai bune de muncă în alte regiuni contribuie la golirea satelor, care pierd tot mai mulți tineri. „Ultimul copil s-a născut aici acum zece ani”, spune Maria Anna Camedda, primărița din Baradili, cel mai mic sat din Sardinia, cu o populație de 76 de locuitori.

Sate în pericol de dispariție

Riscul ca locuri precum Baradili să devină sate-fantomă îi determină pe oficialii insulei să caute soluții pentru a atrage noi locuitori. Un cuplu care se mută într-un sat cu mai puțin de 3.000 de locuitori poate primi până la 15.000 de euro pentru cumpărarea sau renovarea unei case, până la 20.000 de euro pentru a deschide o afacere care creează locuri de muncă locale și o subvenție lunară de 600 de euro pentru primul copil, plus 400 de euro pentru fiecare copil următor până la vârsta de cinci ani.

Aceste stimulente fac parte dintr-un pachet regional anti-depopulare. Ele se adaugă unor măsuri locale de urgență, precum oferta celebră a municipalității din Ollolai de case la 1 euro pentru noii veniți. Totuși, în ciuda acestor programe, migranții continuă să evite insula.

România, Senegal, Maroc, China și Ucraina sunt țările de origine ale aproximativ jumătate dintre cei 52.000 de străini care locuiesc în Sardinia. 

În 2022, numărul străinilor care s-au mutat în Sardinia nu a compensat nici măcar un sfert din declinul populației din acel an.

În urmă cu peste 30 de ani, satul și-a închis școala primară cu o singură clasă, în care toți cei 15 copii locali, cu vârste între 6 și 10 ani, învățau împreună.

Baradili și satele din jur au adoptat un sistem rotativ de școală, în care copiii merg la cursuri în trei sate diferite de-a lungul anului. Un autobuz gratuit îi transportă zilnic. Accesul la liceu sau la un spital este mult mai dificil, ambele aflându-se la peste 30 de kilometri.

Guvernul recunoaște declinul

Dificultățile de a susține comunități precum Baradili au determinat guvernul Meloni să admită, în Planul Național Strategic pentru Zonele Interne, că unele regiuni „nu își pot stabili obiective pentru inversarea tendinței de depopulare, dar nici nu pot fi lăsate de capul lor”.

Documentul propune elaborarea unui „plan țintit pentru a le asista într-un proces de declin și îmbătrânire cronică”.

Această formulare a stârnit indignare, inclusiv din partea a 140 de reprezentanți ai Bisericii Catolice, care au criticat planul guvernului, acuzându-l că promovează „sprijinul pentru o moarte fericită” a satelor.

Baradili luptă să supraviețuiască. Pe lângă ajutorul regional, satul a introdus o subvenție suplimentară de 10.000 de euro. Dispune de piscină, teren de fotbal, terenuri de tenis și padel, dar și o parcare pentru rulote.

În 2022, localitatea a sărbătorit sosirea a patru familii noi, care au adus nouă locuitori.

În timp ce mulți tineri sardinieni pleacă spre orașe, unii străini aleg să vină în Sardinia.  

Ivo Rovira, un fotograf spaniol care lucra pentru competiția de navigație America’s Cup, a descoperit satul Armungia întâmplător. „Într-o zi, în ianuarie, conduceam spre interiorul insulei căutând zăpadă. Am ajuns în Armungia, un loc despre care nu auzisem niciodată”, povestește el.

Peisajul satului, cu mai puțin de 400 de locuitori, l-a fermecat. „Am parcat mașina și am ieșit la o plimbare. Am găsit o casă în centrul istoric, cu un anunț <De vânzare>. Zece zile mai târziu am plătit avansul.”

După ce a renovat casa, care fusese o cramă abandonată de 30 de ani, Rovira și soția sa, Ana Ponce, s-au mutat definitiv în Armungia. Cei doi au deschis și un mic restaurant, deschis doar câteva zile pe lună, în funcție de cerere.

„Durează o jumătate de oră să ajungem la supermarket pe drumuri șerpuite, dar avem un aeroport internațional la o oră distanță”, spune el. „Nu ne simțim ca niște nomazi digitali, suntem adevărați locuitori ai Armungiei.”

Bianca Fontana, o australiancă cu rădăcini italiene, visa să se mute în Italia după pandemie. S-a alăturat unei prietene care locuia în Nulvi, un orășel de aproximativ 2.500 de locuitori-suficient de mic pentru a beneficia de granturile regionale.

„Am cumpărat o casă în două săptămâni și m-am mutat aici cam șase luni mai târziu”, povestește Fontana.

A crescut într-un orășel din Australia, apoi a locuit în Londra și Shanghai. „Ajunsesem într-un punct în care eram epuizată de viața din marile orașe și îmi doream un loc mai mic, mai liniștit.”

Acum, Bianca povestește despre noua sa viață în Sardinia pe canalul său de YouTube, unde are peste 3.000 de abonați interesați de granturi, renovări, excursii și vinuri locale.

Există și localnici care se întorc

Marcello Contu a plecat din Sardinia la 18 ani, a trăit în Torino, Barcelona și Australia, dar s-a întors pentru a deschide o afacere cu brânzeturi vegane în satul Bidonì, cu doar 120 de locuitori.

„Producția artizanală de brânzeturi vegetale cere multă atenție, timp, experimentare și grijă zilnică-lucruri greu de împăcat cu mediul haotic al orașelor”, explică el.

Produsele sale sunt acum vândute în zeci de restaurante și magazine din Sardinia și restul Italiei. „Izolarea geografică și lipsa serviciilor sunt o provocare constantă: pentru a procura materii prime sau a face livrări, trebuie să parcurgem drumuri lungi, ceea ce înseamnă timp și costuri mai mari decât în zonele conectate”, spune Contu.

Totuși, el crede că satele mici pot deveni „locuri ideale pentru activități artizanale, creative și sustenabile, pentru că oferă ceea ce marile orașe au pierdut: timp, spații la scară umană, relații autentice și o legătură puternică cu natura și comunitatea locală.”

Ollolai, orașul caselor de 1 euro

Ollolai a devenit faimos în 2016, când a lansat proiectul „case la 1 euro”.

Potrivit primarului Francesco Columbu, aproximativ 100.000 de oameni s-au arătat interesați, dar doar câțiva au reușit efectiv să cumpere locuințe. Între timp, populația satului a scăzut de la 1.300 la 1.150 de locuitori.

„Chiar dacă un american sau un german cultivat, pasionat de arhitectura din piatră, se mută aici, asta nu aduce beneficiile economice necesare pentru a rezolva problemele”, explică Anna Maria Colavitti, profesoară de urbanism la Universitatea din Cagliari.

Ea a analizat proiectul și a concluzionat: „Aceste măsuri nu sunt suficiente de unele singure, la fel cum nici stimulentele pentru a face copii nu sunt suficiente.”

Primarul rămâne optimist că satul Ollolai „nu va muri atât de ușor”.

„Satele din interiorul Sardiniei au trecut prin multe crize. Au supraviețuit chiar și ciumei din anii 1600… și totuși și-au revenit. Avem o calitate a vieții mai bună și suntem lângă unele dintre cele mai frumoase plaje din lume. Eu spun că lucrurile frumoase nu mor niciodată”, încheie primarul.