Europa trage o concluzie greșită din războiul dronelor purtat de Rusia. Tehnologia nu acoperă golul instituțional

Guvernele europene se pregătesc pentru un tip de confruntare pe care investițiile actuale nu îl acoperă pe deplin.

Foto: AFP

Sabotajele atribuite Rusiei folosesc de obicei drone, rețele logistice, intermediari din lumea interlopă și mandatari care permit negarea implicării, iar țintele sunt orașe europene. Politicile oficiale și strategiile naționale rămân însă axate pe detectarea și interceptarea fiecărui incident în parte.

O asemenea abordare vizează doar instrumentul atacului și lasă în mare parte neatinsă vulnerabilitatea pe care acesta o exploatează. Iar vulnerabilitatea este clară: arhitectura de securitate a Europei rămâne lentă, fragmentată și costisitoare de mobilizat între agenții și dincolo de granițele naționale.

În aceste condiții, incursiunile cu drone devin simple incidente izolate, iar problema răspunsurilor lungi și ineficiente nu este rezolvată, scrie, în Kyiv Independent, Megi Benia, fost diplomat georgian, specializată în domeniul securității și politicii externe și în operațiuni de influență ale Rusiei. Ea este și coordonator de proiect la Programul Europa de Sud-Est și Regiunea Mării Negre din cadrul Platformei pentru Pace și Umanitate și cercetător asociat la Centrul de Cercetare pentru Securitate, Politici și Naționalism (UGSPN) al Universității din Georgia.

Un tipar mai larg

Incidentul de pe aeroportul Leipzig/Halle din 4 august se înscrie într-un tipar mai larg de sabotaje rusești împotriva orașelor europene, în special a marilor aeroporturi de pe continent. O dronă de tip quadcopter, încărcată cu explozibil plastic, a trecut neobservată de sistemele de securitate și a aterizat lângă un avion cargo ucrainean, fără să explodeze.

Fiecare caz, indiferent dacă un atac a fost intenționat sau dus la capăt, lasă în urmă aceeași incertitudine. Tocmai ea face ca acțiunile ieftine, care permit negarea implicării, să fie atât de eficiente împotriva unor instituții altfel foarte capabile.

O dronă care survolează sau se apropie de un aeroport poate perturba funcționarea unei infrastructuri civile critice. Aeroportul trebuie închis imediat, poliția și serviciile de informații sunt suprasolicitate, iar resursele sunt blocate chiar dacă niciun atac nu urmează.

Guvernele democratice au motive întemeiate să ia în serios amenințările ambigue. Chiar această prudență le poate oferi însă Moscovei și mandatarilor ei un avantaj operațional: un atacator capabil să creeze suficientă îndoială încât să oprească activitatea normală nu mai are nevoie să învingă un sistem de apărare aeriană.

Valoarea strategică a acestor operațiuni stă, așadar, în capacitatea de a-l forța pe apărător să cheltuiască timp, resurse și capital politic pentru a stabili dacă are loc sau nu un atac. În asemenea condiții, Europa poate câștiga confruntări tactice izolate și poate pierde lupta mai amplă pentru resurse, reziliență și ritm, susține Megi Benia .

Tehnologia nu acoperă golul instituțional

Mai mult, felul în care Europa a citit campania de drone a Rusiei din Ucraina a mutat atenția spre tehnologia antidronă, senzori și sisteme de interceptare. Toate sunt necesare pentru protejarea infrastructurii, dar nu pot compensa fragmentarea instituțională pe care adversarul o exploatează activ, mai spune fostul diplomat georgian.

Experiența Ucrainei arată de fapt importanța unei abordări organizaționale. După ani de atacuri rusești cu drone, Ucraina a conectat treptat rapoartele de pe front, datele de supraveghere aeriană, informațiile de la senzori acustici și de alt tip, imaginile transmise de drone și datele de informații în sisteme tot mai integrate de cunoaștere a situației și de comandă, între care platforma DELTA. Astfel, informațiile din surse diferite sunt reunite și transmise celor care trebuie să acționeze.

Ucraina și-a adaptat și arhitectura de răspuns, combinând informațiile centralizate cu capabilități defensive distribuite. Unitățile și echipele mobile pot reacționa la amenințări fără să aștepte ca fiecare decizie să urce și să coboare pe o ierarhie complicată.

Rezultatul este un proces simplificat de detectare, identificare, decizie și acțiune. Este un model util, pe care Europa ar trebui să îl exploreze.

Problema atribuirii

Atribuirea este o altă problemă, pentru că sabotajul care permite negarea implicării este conceput să profite de intervalul dintre incident și verdict. Când anchetatorii au nevoie de săptămâni pentru a stabili responsabilitatea, atribuirea devine un exercițiu retrospectiv și nu mai funcționează ca element indispensabil al descurajării și apărării. În cazul Leipzig, autoritățile germane au avut nevoie de aproximativ patru săptămâni pentru a da vina public pe Rusia.

Atribuirea publică necesită, desigur, dovezi credibile, iar strângerea lor poate dura mult până când autoritățile dispun de date solide. Pentru un cetățean blocat brusc pe un aeroport din cauza unei perturbări provocate de o dronă, însă, consecințele deciziilor întârziate sunt imediate și concrete, subliniază experta georgiană.

Ce ar trebui să facă Europa

Pentru a face față acestor provocări, Europa trebuie să organizeze eforturile de contracarare a sabotajelor astfel încât autoritățile aviatice, forțele de ordine, serviciile de informații și armata să își poată transmite informații peste granițele instituționale și naționale, înainte ca un incident să devină criză.

Aici, lecțiile din experiența ucraineană sunt esențiale. Ucraina a fost nevoită să rezolve problema cu care se confruntă acum Europa. A învățat să transforme informațiile fragmentate într-o imagine operațională utilizabilă și apoi să o convertească în acțiune, înainte ca adversarul să poată transforma golul într-o armă.

Interceptarea unei drone poate preveni un incident, dar nu rezolvă sistemul din spatele lui, iar întregul proces care susține o operațiune cu drone rămâne în mare parte intact. De aceea, succesul nu ar trebui măsurat după numărul de drone interceptate, un indicator care spune puțin despre capacitățile întregului sistem.

Avantajul decisiv este ca Rusia, nu Europa, să fie cea silită să reacționeze: lipsită de inițiativă, incapabilă să dicteze ritmul și obligată să își asume costuri și riscuri operaționale. Doar prin recâștigarea inițiativei poate Europa să treacă de la o postură reactivă la una de control și să își împingă adversarii în defensivă, concluzionează Megi Benia, în Kyiv Independent.