De ce pierde Occidentul războiul informațional cu Rusia? Unde greșește?

Într-un birou discret de la Kiev, echipele de psihologi militari ucraineni lucrează cu o miză clară: cum convingi cetăţeanul rus de rând să nu-şi mai trimită fiul pe front? Răspunsul e tulburător de simplu: nu cu apeluri la umanitate sau democraţie. Nu cu imagini ale victimelor ucrainene. Ci cu frică, egoism şi zvonuri despre haosul din spatele liniei.

Adevărul nu convinge într-un regim autoritar. Interesul personal, da./FOTO: shutterstock

Este una dintre concluziile la care au ajuns experţii ucraineni în operaţiuni psihologice, după trei ani de experimente, scrie Eurmaidan Press. Cei care au studiat manualele vechi de propagandă britanică din Al Doilea Război Mondial ştiu deja: adevărul nu convinge într-un regim autoritar. Interesul personal, da.

Ce nu funcţionează

Peter Pomeranțev, de la Institutul de Afaceri Globale al London School of Economics, expert în dezinformare şi autor al cărţii ”Cum câştigi un război informaţional”, explică limpede: imagini cu soldaţi ruşi ucişi provoacă dorinţă de răzbunare. Apelurile la compasiune pentru copiii ucraineni morţi? Ignorate. Documentarea crimelor de război? Rămân fără ecou.

În schimb, un alt gen de mesaje funcţionează. Când ruşilor li se spune că prizonierii de drept comun sunt trimişi la luptă, că violurile între soldaţi sunt trecute sub tăcere, că în oraşele ruseşti criminalitatea explodează în timp ce armata e pe front, reacţia este imediată. Teama ia locul propagandei. Adevărul emoţional înlocuieşte ideologia.

Lecţiile uitate ale lui Sefton Delmer

Pomerantsev readuce în atenţie o figură uitată: Sefton Delmer, arhitectul propagandei britanice împotriva Germaniei naziste. BBC-ul transmitea apeluri idealiste către poporul german. Delmer, în schimb, lansa posturi de radio false, care păreau emise de germani revoltaţi de corupţia şi abuzurile regimului nazist.

„Der Chef”, una dintre aceste emisiuni, relata despre transformarea unei mănăstiri în bordel militar, despre haine preoţeşti purtate de prostituate, despre abuzuri şi beţii sacrilege. Mesajul era întotdeauna ambalat ca revoltă, dar conţinutul fascina. Delmer nu spunea niciodată explicit „nu mai luptaţi”, dar totul conducea acolo.

Ce oferea el, pe lângă scandal? Informaţii utile: zonele care vor fi bombardate, oraşe în care soldaţii îşi pot duce familia în siguranţă. Ascultătorii erau trataţi ca oameni, nu ca duşmani. Şi, poate cel mai important: simţeau că sunt parte dintr-o conversaţie internă, nu vizaţi de „propaganda inamicului”.

De ce propaganda autoritară nu poate fi „demontată” cu fapte

Un regim autoritar funcţionează pe baza unui contract psihologic: liderul oferă „ordine”, iar în schimb primeşte loialitate. Când apar semne de haos – soldaţi neplătiţi, familii abandonate, prăbuşirea rublei – contractul se fisurează. Pentru mulţi ruşi, mesajele care ating aceste puncte sensibile sunt mai convingătoare decât orice apel la democraţie.

Tocmai din acest motiv, susţine Pomerantsev, actualele eforturi ale Occidentului, axate pe „media liberă” pentru opoziţia rusă, ajung doar la 11% dintre ruşii deja critici. Restul – adică majoritatea – nu reacţionează decât la mesaje care le afectează direct interesul sau frica.

De ce Ucraina nu poate face acest lucru pe scară largă

Sefton Delmer a avut resursele unui stat în spate: o echipă de sute de oameni, un conac transformat în centru de operaţiuni şi cel mai puternic emiţător din lume. Ucraina, aflată în război total, nu dispune nici de mijloacele tehnice, nici de bugetul necesar pentru o campanie informaţională globală.

Occidentul, spune Pomerantsev, declară că vrea să „încetinească maşina de război rusă”, dar nu face nici paşii de bază pentru a submina moralul militar rus. Nicio reţea de radio, nicio televiziune satelitară, nici măcar operaţiuni de mesagerie text coordonate.

Ce teme ar putea zdruncina regimul de la Kremlin

Printre vulnerabilităţile reale ale regimului Putin identificate de experţi se numără:

-Scăderea susţinerii populare – ratingul preşedintelui s-a prăbuşit sub 60% după ofensiva ucraineană de la Kursk;

-Instabilitatea economică – deprecierea rublei, neplata creditelor şi creşterea împrumuturilor scumpe afectează clasa de mijloc;

-Nemulţumiri în armată – familii de soldaţi care nu primesc compensaţii financiare;

-Fracturi în cercurile de putere – lipsa de încredere între elitele politice şi militare;

-Frica de China – Kremlinul urmăreşte cu anxietate semnele de distanţare de la Beijing.

Într-un regim autoritar, pierderea controlului este cel mai mare coşmar. Atunci când apar semne de panică în comunicarea oficială – cum s-a întâmplat în cazul retragerii ruse din Harkov sau Kursk – este momentul optim pentru presiune. Însă răspunsul occidental a fost, din nou, modest.

Propaganda „neagră” nu e plăcută – dar funcţionează

Sefton Delmer nu urmărea să-i „educe” pe germani. El le spunea, în esenţă, că pot fi corupţi, egoişti, laşi – pentru că toţi ceilalţi sunt la fel. Şi exact aşa le slăbea motivaţia de a lupta.

E o metodă care nu place democraţiilor moderne. Este disonantă moral. Dar este eficientă.

„Nu e vorba de a face ruşii mai buni”, spune Pomeranțev. „E vorba de a-i face soldaţi mai proşti.”

Adevărul nu învinge propaganda. Dar frica, interesul personal şi ruşinea pot. Ucraina a învăţat lecţia. Occidentul, deocamdată, ezită. Iar timpul nu curge în favoarea celor care doar cunosc ce funcţionează – dar nu au curajul sau voinţa să o aplice.