Nostalgici după comunism? Crăciunul din „Epoca de aur” se sărbătorea printre cozi interminabile, pene de curent și lipsuri

În contextul în care 58% dintre români cred că regimul comunist a însemnat mai degrabă un lucru bun pentru România, reamintim cum se petrecea în „epoca de aur” cea mai importantă sărbătoare religioasă, cu cozi interminabile, pene de curent și lipsuri de toate felurile.

Sărbătorile de iarnă din comunism erau marcate de lipsuri. FOTO: Muzeul de Istorie și artă Zalău.

Sondajul „Percepția populației cu privire la regimul comunist. Reperele nostalgiei”, realizat, în vară, de INSCOP Research, la comanda Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), aduce în prim-plan elementele de memorie colectivă care alimentează nostalgia față de fostul regim comunist. Astfel, 55.8% dintre români cred că regimul comunist a însemnat mai degrabă un lucru bun pentru România (s-au întâmplat mai multe lucruri bune, decât lucruri rele). În plus, 48.4% dintre cei chestionați sunt de părere că se trăia mai bine înainte de 1989, comparativ cu situația din prezent.

„Adevărul” prezintă cum se trăia, de fapt, una dintre cele mai importante sărbători creștine în comunism, lipsurile, frigul, penele de curent, minciuna și artificiile prin care se încerca transformarea sărbătorii tradiționale creștine într-o celebrare a „omului nou”.

În România comunistă, perioada sărbătorilor de iarnă a fost supusă unui proces sistematic de reinterpretare ideologică și golire de sens creștin a sărbătorii religioase a Nașterii Domnului. Volumul „Ceaușescu și epoca sa” al istoricului Lavinia Betea arată modul în care regimul a încercat să modeleze toate aspectele vieții cotidiene, inclusiv tradițiile religioase și rolul lor în societate. Autoarea subliniază că întreaga biografie publică și privată a regimului se încheie simbolic într-o zi de Crăciun — 1989, la prăbușirea regimului după peste patru decenii de comunism.

Moș Crăciun devine Moș Gerilă și aduce daruri în fabrici și case de cultură

Una dintre cele mai vizibile transformări aduse de propaganda comunistă a fost înlocuirea personajului tradițional „Moș Crăciun” cu „Moș Gerilă”, un personaj inspirat din modelul sovietic al lui Ded Moroz (Bătrânul Gerilă), menit să elimine legătura directă cu sărbătoarea creștină. În 1948, după preluarea puterii de către comuniști, cuvintele „Crăciun” și „Moș Crăciun” au dispărut din presa oficială, iar numele tradițional al sărbătorii a fost evitat pe motiv că ar fi „prea religios”.

Pe atunci, zilele de 25 și 26 decembrie au fost transformate în zile lucrătoare, iar darurile pentru copii erau prezentate ca fiind aduse de Moș Gerilă în noaptea de 30–31 decembrie, în cadrul „Sărbătorilor de iarnă”, concentrate pe Revelion și proclamarea „Zilei Republicii”.

Regimul încerca să mute accentul de la spațiul familial spre cel colectiv: Moș Gerilă nu apărea în mod tradițional în case, ci în fabrici, case de cultură sau în „Orașele copiilor” –în cadrul unor manifestări marcate de propaganda de partid. Scopul, explică relatările vremii, era de a subordona spiritul festiv valorilor socialiste și colective, în contrast cu dimensiunea religioasă și intimă a Crăciunului.

Pomul de iarnă golaș și sfrijit

În pofida presiunii ideologice, memoria colectivă păstrează fragmente vii despre cum românii au sărbătorit Crăciunul în familie. Un cronicar al „Epocii de Aur” își rememorează copilăria astfel: „Cu o zi sau două înainte de Crăciun, era vremea alesului bradului: toţi unul şi unul, care mai de care mai golaşi şi mai sfrijiţi, dar parfumaţi ca o pădure virgină (nu ca ăştia de sunt acum prin târguri, „graşi”, verzi şi fără pic de miros…). Aşa chei cum erau, mi se păreau un simbol de netăgăduit al Crăciunului. Cât ar fi fost ei de scumpi, ai mei şi-au rupt de la gură şi ne-au făcut plăcerea până spre studenţie. Odată ajunşi cu bradul acasă, obişnuiam să îl ţinem „la răcoare” până în Ajun”.

„Brad de Crăciun” era o denumire la care s-a revenit abia după Revoluția de la 1989. În comunism, se folosea denumirea „Pom de Iarnă”, în încercarea de a șterge din mentalul colectiv valența creștină a Sărbătorilor de Iarnă. Pomul de Iarnă era întotdeauna natural și împodobit cu beteală, bomboane, globuri de sticlă și lumânări. Abia spre finalul anilor ’80 au apărut instalațiile electrice și brăduții de plastic, se relatează pe site-ul Muzeului Comunismului din București.

„Să ai ce-ţi trebuia pe masă de Crăciun şi de Anul Nou era o mare aventură”

Foarte multe dintre gesturile asociate cu Crăciunul din perioada comunistă reflectă și economia de penurie specifică regimului: portocalele și bananele erau rarități extrem de așteptate, uneori puse la coacere în ziare, iar cadourile – simbolice și adesea modeste – ajungeau în punga copiilor prin sindicate sau instituții.

„Să ai ce-ţi trebuia pe masă de Crăciun şi de Anul Nou era o mare aventură. Mai ales spre sfârşitul anilor ’80, când nu se găsea mai nimic. Toate produsele erau cartelate. Gospodinele îşi făceau din timp provizii în debarale – făină, ouă, unt, mălai etc. Nu aveai voie să cumperi cu cartela – însoţită la buletinul de identitate – decât de la un singur magazin. Asta se numea „arondare”. Şi luai numai când se aducea aici ceva. Nu întotdeauna”, a relatat Lucian Dumitru pentru Crain Nou.

Cozile interminabile erau la ordinea zilei. În acest timp, tovarăşii din nomenclatură găseau tot ce le trebuia consoartelor în bucătărie în reţelele de magazine ale Gospodăriei de partid. „Copane, pachete de carne de porc, banane, portocale, cafea, ness, brânză, mezeluri, băuturi fine. Îmi amintesc cozile infernale la portocale, banane, ness sau ciocolată. Se formau imediat. Camionul descărca marfa direct pe trotuar în faţa magazinului. Nu o băga înăuntru pentru că lumea nu ar fi încăput şi exista riscul să se spargă vitrinele. Apărea o vânzătoare cu un cântar, se înfiinţa neapărat şi un miliţian, plus câţiva agenţi în civil. Cozile reprezentau pericol de explozie socială. Erau ca butelia de aragaz. Totul se vindea pe loc, chiar acolo, pe trotuar. Erau nişte lădiţe din lemn, portocalele erau învelite în hârtie de şerveţel. Trecătorul îşi întrerupea ce ocupaţie avea când se ducea vestea că s-a adus portocale. De prin vecini, din staţii de tramvai lumea se repezea să îşi ocupe un loc la rând. Toţi aveau plase, sacoşe prin buzunare, în caz că…”, mai relatează Lucian Dumitru.

Trebuia să aştepţi o zi la coadă ca să îţi umpli sifoanele sau să cumperi pâine. „Cafeaua, de exemplu, era mai rară ca aurul în anii ’80. Ce se găsea în magazine nu era cafea adevărată, ci un surogat – i se zicea în derâdere „nechezol”, pentru că după ce beai licoarea nechezai. Doctorii ofereau consultaţii în regim de troc, pe ţigări, whisky sau pachete cu carne. Mai aduceau înainte de Revelion şi ţigări BT cartonat la restaurantul Central, la garderobă. Coada era lungă de zeci de metri”, arată sursa citată.

Cozi interminabile și pene de curent

O martoră a comunismului își amintește atmosfera Crăciunului din anii ’80: „Crăciunul era marcat de cozi interminabile… când îți era lumea mai dragă se lua curentul… mama făcea cozonac la lumina lumânării.” 

„Îmi amintesc de zile de iarnă înaintea Crăciunului în care mama gătea, făcea prăjituri la lumina lumânării sau a lămpii cu petrol”, spunea Marina Rosenfeld pentru „Adevărul”. 

Evident că nu existau decorațiuni stradale și, mai spune ea, „erai norocos dacă locuiai pe o stradă unde nu lipsea decât tot al doilea bec de pe stâlpii de iluminat.” Chiar dacă la școală nu se vorbea despre colinde, părinții o făceau acasă. „În fiecare an așteptam colindătorii cu cozonac, vin și alte bunătăți. Crăciunul era sărbătorit în fiece casă. Dar era subiect tabu, nu vorbea nimeni despre asta. Cu toate astea, se știa că fiecare sărbătorește Crăciunul.”

„Eu eram doar fericită că a venit Moș Crăciun şi îl așteptam pe Moș Gerilă. Tatăl meu venea de la fabrică cu o pungă pe care era imprimat acelaşi Moş Gerilă hidos și slab”, își aduce aminte Marina Rosenfeld. Ce primeai? „Carioci, creioane, napolitane, uneori chiar portocale. Ce fericire!”

În marile orașe, se crea un adevărat lanț al slăbiciunilor în ceea ce privea procurarea mâncării. Trebuia să „știi pe cineva care știe pe cineva care lucrează la Alimentara” ca să poți face rost de delicatese precum crenvurști, unt, salam de Sibiu sau cașcaval. De cele mai multe ori, gospodinele găseau metode creative de a face prăjituri, înlocuind untul cu ulei sau folosind mai puține ouă în cozonac, pentru a compensa lipsa alimentelor de bază din magazine, se arată pe site-ul Muzeului Comunismului.

Banane și portocale – cel mai frumos cadou de Crăciun

Pe site-ul Muzeului Comunismului este relatată istorisirea Nicoletei, născută în 1972: „Îmi amintesc de faptul că Moș Gerilă lăsa cadourile afară, în zăpadă, nu le așeza întotdeauna sub brad. Acela era unul dintre puținele momente din an când ne înnoiam, primeam, de exemplu, stilouri, penare sau uneori chiar haine, acestea fiind lucruri care nu se găseau cu ușurință în acea vreme. Aveam o mătușă la București care ne aducea banane și portocale, care erau mai apreciate chiar și decât ciocolata.”

Cel mai frumos cadou erau bananele și portocalele pe care azi le găsim în orice magazin.

„Bananele erau verzi și trebuiau învelite în ziar și puse în șifonier pentru a se coace, în timp ce portocalele puteau fi mâncate imediat. Mâncam felie cu felie, ca să putem aprecia cât mai mult posibil gustul de portocală, iar cojile le așezam pe sobă, fapt ce umplea camera cu un miros dulce și citric – pentru noi, acesta era mirosul Crăciunului”, își mai aduce aminte Nicoleta.

Cea mai mare bucurie a românilor era tăierea porcului (Ignatul), care se realizează, în mod tradițional, la data de 20 decembrie. Oamenii de la țară tăiau porcul în fiecare an, negreșit; cel mai așteptat moment era gustarea șoriciului, imediat după pârlirea porcului. Mai apoi, oamenii se puneau la treabă să facă tot felul de preparate tradiționale românești: tobă, caltaboș, leber, cârnați, carne la garniță, piftie, sângerete și multe altele. Astfel, oamenii de la țară ajungeau să aibă o masă de Crăciun mult mai bogată decât oamenii din București.

Comunismul nu a reușit să omoare Crăciunul

Este important să subliniem că oamenii au continuat să sărbătorească Crăciunul, în ciuda încercărilor regimului de a-l înlocui cu impersonalele evenimente denumite generic „sărbători de iarnă”. Familia românească a păstrat tradițiile — pregătiri pentru masă, colinde cântate acasă sau la biserică, pom împodobit și daruri între rude. Relatări de epocă și amintiri personale confirmă faptul că aceste practici rezistau în sferă privată de sărbătoare.

Crăciunul în comunism nu a fost doar o simplă sărbătoare schimbată sau reinterpretată — a devenit un simbol al rezistenței culturale și al autonomiei tradițiilor familiale. Politica oficială a încercat să mute sărbătoarea din sfera religioasă și intimă în cea colectivă și propagandistică, dar amintirile oamenilor arată că magia Crăciunului nu a dispărut — ci s-a adaptat.