Stetoscop: Uzinele de doctori

Doi sau trei ani de pregătire pentru a intra la facultate, şase ani de medicină, trei ani de stagiatură, încă trei sau chiar şapte ani de rezidenţiat.

Cam atât durează formarea unui doctor în România. Chiar dacă este o meserie în care trebuie să înveţi toată viaţa, este prea mult! Chiar şi ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, a pus recent în discuţie problema duratei prea mari a rezidenţiatului din România, care o depăşeşte pe cea recomandată de Comunitatea Europeană. Ministrul a dat exemplul specializărilor­ de anestezie şi terapie intensivă, dermatovenerologie, otorinolaringologie, care au, conform Directivei CE 2005/36, durata minimă de trei ani în UE şi durata de cinci ani în România, respectiv neurochirurgia, care, în Europa durează cinci ani, iar la noi şapte ani!

Dacă de multe ori pentru tinerii medicinişti rezidenţiatul este doar o lungă aşteptare, caracterizată de cele mai multe ori de păguboasa zicală „timpul trece, leafa merge", nici în facultate lucrurile nu stau mult mai bine. În cei şase ani petrecuţi în amfiteatrele universităţilor de medicină, tinerii în halate albe ajung să se apropie prima dată de un pacient abia din anul al treilea! Marea majoritate a timpului o petrec nu la capul bolnavului sau în spitale, ci în săli de curs, încercând cu disperare să scrie şi să memoreze discursuri interminabile şi informaţii de multe ori depăşite, dar cerute la examene.

Este limpede că întregul proces de formare a unui doctor în România este mult prea diluat, durează anormal de mult, antrenând astfel costuri nejustificate. Performanţa şi eficienţa actului medical, de care are atât de multă nevoie Sănătatea românească, sunt dinamitate tocmai de reziduurile sistemului comunist de pregătire, incapabil să se adapteze rapid cerinţelor şi să producă eficient exact medicii de care spitalele duc lipsă. Şcoala românească de medicină riscă astfel să rămână doar o uzină de stat care toacă bani pentru a fabrica pe stoc oameni cu patalama de doctor.