Cremă solară minerală vs. chimică: Adevărul care îți poate salva pielea și planeta. Ce nu ți se spune niciodată

În fiecare vară, aceeași întrebare revine obsesiv în mintea celor preocupați de sănătate și mediu: Ce tip de cremă solară este mai sigură – minerală sau chimică?

Și crema solară minerală, și cea chimică oferă protecție eficientă împotriva razelor UV Foto iStock

Pe fondul temerilor legate de toxicitate, impact asupra hormonilor și poluarea oceanelor, tot mai mulți consumatori renunță la formulele „chimice” în favoarea celor „minerale”. Iar piața reflectă perfect această tendință: cremele solare minerale câștigă teren rapid la nivel global.

Dar cât din această alegere este bazată pe fapte, și cât este doar marketing?

În spatele acestor alegeri aparent „sigure”, se ascunde un peisaj mult mai nuanțat. Ce spun, de fapt, studiile despre siguranța ingredientelor? Cât de reale sunt riscurile pentru sănătate sau mediu? Și cât din reputația „naturală” a cremelor minerale rezistă în fața științei?

În acest articol, demontăm miturile, clarificăm mecanismele și oferim o imagine completă despre ceea ce contează cu adevărat când vine vorba de protecție solară.

Adevărul din spatele etichetelor

În primul rând, dezbaterea este confuză chiar de la bază – terminologia folosită este adesea înșelătoare.

„Totul este o substanță chimică”, subliniază, citat de BBC, Brian Diffey, profesor emerit de fotobiologie în științe dermatologice la Universitatea din Newcastle și autorul sistemului de clasificare UVA cu stele. „Apa este o substanță chimică. Aerul e un amestec de substanțe chimice. Chiar și filtrele «minerale» sunt, tehnic vorbind, tot substanțe chimice”, explică expertul.

Ceea ce numim, în mod popular, filtre solare „chimice” sunt, de fapt, filtre organice, deoarece moleculele lor conțin legături carbon-hidrogen. În schimb, filtrele „minerale” (denumite științific anorganice) sunt compuse în principal din dioxid de titan și oxid de zinc – substanțe care reflectă parțial razele UV, dar care le pot și absorbi, contrar afirmațiilor des întâlnite în reclame.

Istoria fascinantă a protecției solare: de la ocru la chimie modernă

Protejarea pielii de soare nu e o modă recentă — oamenii au căutat mereu soluții, iar cremele solare, fie organice, fie minerale, au o istorie veche. Mesopotamienii foloseau umbrele, grecii purtau pălării cu boruri largi, iar în Africa, triburile Himba din Namibia aplică încă ocru pe piele, o practică veche de peste 285.000 de ani. Chiar și în Roma antică, Cornelius Celsus recomanda uleiul de măsline pentru protecție.

Abia în secolul al XIX-lea, știința a descoperit radiațiile ultraviolete și faptul că anumite substanțe, precum sulfatul de chinină, pot absorbi aceste raze. De atunci, au fost identificate alte ingrediente organice – esculina sau taninul – folosite ca filtre solare, deși nu ar corespunde standardelor SPF moderne.

Astfel, primele creme de protecție solară erau deja „chimice”, bazate pe compuși organici care apărau pielea de soare.

În timp, lista ingredientelor active din cremele solare a crescut, incluzând compuși creați în laborator prin reacții chimice controlate. Așa-numitele „substanțe chimice sintetice” – precum avobenzona, oxibenzona, octisalatul și octinoxatul – oferă o protecție UV mult mai eficientă decât formulele anterioare.

În paralel, au apărut și cremele solare „minerale”, promovate ca alternative mai naturale. Totuși, dioxidul de titan și oxidul de zinc din aceste produse sunt, în majoritatea cazurilor, tot creați industrial, în condiții controlate de laborator.

Reflexie vs. absorbție: Un mit care persistă

Mult timp s-a crezut că filtrele solare organice absorb razele UV, iar cele anorganice – precum dioxidul de titan sau oxidul de zinc – le reflectă. Chiar și documente oficiale, precum o monografie FDA din anii ’70, au perpetuat această idee. Așa s-a născut denumirea de „creme fizice” (termen popular folosit adesea pentru a desemna cremele solare cu filtre minerale) – produse care ar acționa precum o umbrelă împotriva radiațiilor.

Dar știința spune altceva. „Este o afirmație des repetată, dar greșită”, explică Antony Young, profesor emerit de fotobiologie la King's College London. Studiile arată că filtrele minerale moderne reflectă doar 4–5% din radiațiile UV și absorb restul – exact ca filtrele chimice. De fapt, această capacitate de absorbție a fost demonstrată încă din anii ’80.

În 2015, cercetătorii au reafirmat răspicat: filtrele „minerale” și cele „chimice” funcționează practic la fel. Diferența reală nu e în mecanism, ci în percepție.

Cum funcționează cu adevărat filtrele UV

Studiile sunt clare: filtrele minerale nu reflectă razele UV, ci le absorb – ca cele chimice. Chiar și acel 5% care pare „reflectat” este, de fapt, împrăștiat, explică profesorul Brian Diffey: „Razele UV nu ricoșează de pe particule ca de pe oglinzi. Ele pătrund în interior, interacționează cu atomii, apoi o parte din lumină este împrăștiată înapoi”.

În plus, multe creme – inclusiv unele etichetate drept „minerale” – conțin ambele tipuri de filtre: organice și anorganice. Diferența dintre ele? Filtrele organice sunt solubile în apă sau ulei, cele anorganice nu.

Dar dincolo de terminologie, spun specialiștii, ceea ce contează este eficiența în blocarea radiațiilor. Fie că filtrele absorb, împrăștie sau reflectă razele UV, scopul final este același: protejarea pielii de arsuri solare și de cancer.

„Nu trebuie să alegi între absorbție și reflecție. Ambele mecanisme reduc expunerea pielii la radiații UV – iar asta este esențial”, spune și dr. Mary Sommerlad, dermatolog londonez, purtător de cuvânt al British Skin Foundation.

Ce face diferența dintre cremele solare: textura, nu eficiența

Cremele solare organice și cele anorganice protejează pielea în mod similar, dar senzația pe piele diferă. De ce? Totul ține de solubilitate. Filtrele organice se dizolvă în apă sau ulei, ceea ce permite formule fluide, ușoare, transparente. Cele anorganice, însă, sunt formate din particule solide, care rămân la suprafață și pot lăsa o peliculă albă, mai ales pe pielea închisă la culoare.

Progresul tehnologic a dus la folosirea nanoparticulelor – particule ultrafine de oxid de zinc sau dioxid de titan – care reduc semnificativ efectul de mască albă. Deși sunt foarte mici, ele nu pătrund în piele dincolo de stratul cornos, adică stratul exterior, și nu ajung în organism. Acolo acționează și filtrele organice – la suprafață – unde pot absorbi razele UV înainte să provoace arsuri.

Este adevărat că unele filtre organice pot pătrunde în fluxul sangvin. „Dar până acum, nu există dovezi clare că acest lucru ar dăuna sănătății”, susține profesorul Brian Diffey.

Cât de reale sunt temerile legate de filtrele UV

Cele mai multe studii care au asociat oxibenzona și alte filtre UV cu riscuri pentru sănătate au fost făcute pe animale, folosind doze uriașe, spun specialiștii. Într-un experiment din 2001, pui de șobolan au fost hrăniți cu cantități masive de oxibenzonă timp de patru zile, iar rezultatul – o creștere de 23% a dimensiunii uterului – a stârnit îngrijorare. Însă, transpus la oameni, ar însemna să aplici cremă cu oxibenzonă 6% zilnic... timp de 277 de ani.

De ce sunt folosite astfel de doze? Pentru a stabili limitele sigure. „Se caută un efect, oricare ar fi el. Dacă nu apare nimic, nu poți stabili cât înseamnă prea mult”, explică chimista Michelle Wong, autoarea cărții The Science of Beauty, care demontează mituri despre produsele cosmetice.

Până acum, cercetările arată că nivelurile reale de expunere umană sunt mult sub pragurile de risc. O analiză recentă nu a găsit dovezi că substanțe precum avobenzona sau homosalatul afectează ADN-ul sau cauzează cancerul de piele. Într-un alt studiu, oxibenzona a fost legată de o scădere temporară a testosteronului, dar diferențele s-au estompat rapid.

Totuși, pentru că unele filtre UV pot fi absorbite în sânge, autoritățile cer în continuare studii suplimentare, ca măsură de precauție.

Filtrele UV și mediul marin: între realitate și precauție

Deși au existat acuzații că filtrele UV dăunează recifelor de corali, dovezile rămân neconcludente, mai atrag atenția experții. Un studiu realizat în 19 zone turistice din Hawaii a detectat oxibenzonă în ape, dar în concentrații extrem de mici – adesea sub 10 părți per trilion, adică echivalentul a 10 picături într-un bazin cât un stadion de fotbal. Chiar și cel mai ridicat nivel, pe plaja Waikiki, era departe de pragurile în care s-au observat efecte negative în laborator.

Cu toate acestea, în 2018, Hawaii a interzis vânzarea cremelor cu oxibenzonă și octinoxat, pe principiul precauției, mai ales în zonele aglomerate de turiști. „Pot apărea efecte cumulative”, avertiza biologul marin Jorg Wiedenmann.

De menționat că nici filtrele anorganice nu sunt complet „nevinovate” ecologic – doar că sunt mai puțin studiate. Iar specialiștii mai atrag atenția că adevărata amenințare pentru corali rămâne schimbarea climatică. Cele mai mari episoade de albire au fost înregistrate inclusiv în locuri fără turism sau creme de plajă.

Concluzia: Protecția contează, nu formula

Până acum, știința nu a confirmat efecte nocive semnificative ale cremelor solare – nici organice, nici anorganice – în afară de reacții alergice rare. În schimb, pericolul real rămâne expunerea excesivă la radiațiile UV, care poate duce la cancer de piele. Melanomul, cea mai agresivă formă, are o rată de supraviețuire de doar 35% dacă este depistat târziu.

Așadar, mai puțin contează ce tip de cremă alegi – important este să o folosești. „SPF e SPF. Nu contează cu adevărat ce ingrediente sunt”, subliniază și expertul în fotobiologie Anthony Young.

Pentru unii, crema solară ideală e una lejeră, invizibilă și ușor de aplicat. Pentru alții, contează ca formula să fie cât mai „curată”, chiar dacă riscurile invocate sunt în mare parte teoretice. Alegerea e personală – dar protecția trebuie să fie constantă.