Interviu Ilie Rad, istoric al presei: „Presa scrisă pentru femei reflectă cel mai bine transformările din societatea românească“
0De la primele reviste apărute în secolul al XIX-lea până la titlurile glossy de astăzi, presa pentru femei a reflectat schimbările din societate. Istoricul presei Ilie Rad explică felul în care aceste publicații au construit, în timp, imaginea femeii.
Revistele dedicate femeilor spun, poate mai bine decât multe alte surse, povestea transformării statutului femeii. De la primele publicații din secolul al XIX-lea până la revistele glossy de astăzi, ele reflectă felul în care societatea își imaginează rolul femeii: în familie, în muncă sau în spațiul public.
Pentru a înțelege mai bine această evoluție, „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu prof. univ. dr. Ilie Rad, de la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde predă, printre altele, istoria presei. Autor al volumului „Incursiuni în istoria presei românești“ și membru al Asociației Române de Istorie a Presei, Ilie Rad ne-a vorbit despre începuturile presei dedicate femeilor în spațiul românesc, despre revistele interbelice, despre transformările aduse de comunism și despre modul în care presa feminină s-a reinventat după 1989.
„Weekend Adevărul“: Când apar, de fapt, în spațiul românesc revistele dedicate femeilor? Care sunt primele titluri relevante și ce tip de public feminin vizau ele?
Ilie Rad: Se ştie că primul ziar tipărit pe teritoriul românesc a fost „Courrier de Moldavie“, care se păstrează în fondul de periodice al Bibliotecii de Stat „Lomonosov“ din Moscova. În primul număr, ziarul publică, în limba latină, o odă închinată Ecaterinei a II-a, ţarina Rusiei, semnată A. M. (...) Apoi, anul 1829 este unul deosebit de important din acest punct de vedere, fiindcă în acest an se înfiinţează publicaţii în limba română. Astfel, la 20 mai 1829, apare primul număr din „Curierul românesc“, scos de Ion Heliade Rădulescu. Din 1837, ziarul are un supliment literar, intitulat „Curier de ambe sexe“, care este, practic, prima revistă literară din Ţara Românească, revista apărând, cu intermitenţe, până în anul 1847. Publicaţia urma să apară, inţial, de două ori pe săptămână, o dată pentru bărbaţi şi a doua oară pentru femei, articolele fiind personalizate, în funcţie de sexul destinatarilor, dar acest ritm nu a fost respectat, apariţia fiind bilunară. De pildă, în numărul pentru bărbaţi erau publicate materiale despre industrie, comerţ, politică, războaie, afaceri, dar şi unele povestiri, în timp ce femeilor le erau dedicate articole „asupra credinţei, economiei şi bunei ţineri a casei, asupra creşterii copiilor, asupra grădinilor, asupra îmbrăcămintei“. (...) Abia în a doua jumătate a secolului XIX şi la începutul veacului XX apar reviste care ţinteau un public feminin. Iar până la apariţia mişcării feministe la noi, va trebui să mai treacă o jumătate de secol, deşi, în alte ţări, mişcarea feministă avea deja istorie. (...). La 1 ianuarie 1878 apare (până la 12 aprilie 1881), în mod surprinzător, în elanul generat de cucerirea Independenţei de stat a Principatelor Române, revista „Femeia română“, directoarea publicaţiei fiind Maria Flechtenmacher (1838-1888), actriţă, scriitoare, traducătoare, publicistă şi combatantă feministă, căsătorită cu compozitorul Alexandru Flechtenmacher, autorul muzicii la poezia lui Vasile Alecsandri „Hora Unirii“.
Printre colaboratori se numără Sofia Nădejde şi Constantin Mille, care vor deveni nume cunoscute în presa românească. „Programul publicat în primul număr anunţă articole de morală şi educaţie, de ştiinţă şi literatură, de politică externă, varietăţi, gospodărie etc. şi formulează câteva generalităţi legate de crezurile feministe“, după cum notează „Dicţionarul general al literaturii române“. Tot o surpriză este şi apariţia revistei „Femeia şi familia“ (1 februarie - 1 august, 1903, Sibiu), cu subtitlul „Foaie beletristică şi literară“. „Publicaţia – scrie Remus Zăstroiu – are un pronunţat carcater de magazin, menită să instruiască, să informeze, dar şi să distreze, fiind destinată în primul rând femeilor. Pe lângă partea de literatură, cuprinde rubrici de varietăţi, modă, sfaturi gospodăreşti, reţete culinare, îndrumări privind îngrijirea sănătăţii, informaţii din toată lumea şi, într-o rubrică aparte, ştiri din Regat, parte a spaţiului este dedicată literaturii, ponderea revenind literaturii străine“. În orice caz, presa scrisă pentru femei reflectă cel mai bine transformările din societatea românească, datorită trăsăturilor speciale pe care le au femeile: sensibilitate, frumuseţe, credinţă, putere de sacrificiu, fidelitate etc.
Ce conțineau aceste publicații în perioada lor de început, mai ales dacă ne uităm la rubrici și teme? Ce ne spun aceste conținuturi despre statutul femeii la acel moment?
Publicaţiile de care am vorbit aveau, în general, un conţinut generalist, tip magazin, cu de toate pentru toţi. Desigur că au existat rubrici şi articole pentru femei, dar numărul acestora era limitat. Se punea accent pe formarea îndemânărilor practice, pe reţete culinare, sfaturi pentru economia casei etc. Femeia nu avea încă dreptul la vot, aşa că statutul ei era încă ignorat.
Interbelicul și promisiunea emancipării
În perioada interbelică, revistele pentru femei au avut și o dimensiune emancipatoare? În ce măsură promovau ideea de independență sau de profesionalizare a femeii și cât de real era acest discurs, raportat la societatea vremii?
Perioada interbelică a fost o etapă fastă şi pentru presa feminină. Cuvântul „Femeia“ apare în numeroase publicaţii: „Femeia muncitoare“ (Bucureşti, 1929-1930); „Femeia. Revistă de cultură, educaţie şi economie casnică“ (Bucureşti, 1928); „Femeia modernă“ (Bucureşti, 1938-1939); „Femeia elegantă“ (Bucureşti, fără an). La 21 noiembrie 1932, la Bucureşti apare revista „Gazeta femeii“, subintitulată „Organ săptămânal independent de informaţie şi apărare a intereselor femeii“, condusă de Catherina B. Műller (revista a apărut până la 10 iulie 1939). Publicaţia a susţinut în primul rând literatura scrisă de femei, chiar dacă nu a reuşit să impună o valoroasă literatură feminină. Se publică aici medalioane despre Elena Văcărescu şi Contesa de Noilles. Colaborează Claudia Millian, Sarina Cassvan (figură cunoscută pentru promovarea mişcării de emancipare a femeii), dar şi Hanriette Yvonne Stahl. Se acordă Premiul Femina (câştigat, în 1932, de către Hanriette Yvonne Stahl).
Tot acum apare „Gazeta femeilor“ (1932-1938), subintitulată „Ziar săptămânal independent pentru susţinerea dreptelor revendicări ale femeilor“, în care se cere dreptul la vot pentru femei, se abordează probleme legate de legislaţia muncii şi protecţia femeilor angajate în fabrici, se discută problema moralităţii şi rolul pe care îl are femeia în păstrarea valorilor morale etc. Este interesantă revista „Femeia şi căminul“, pentru a vedea cum se schimbă profilul unei publicaţii, în funcţie de imperativele politice ale momentului. Revista a apărut în intervalul 1944-1949, redactor fiind V. Firoiu. Câteva rubrici ale revistei („Vedeta şi căminul“, „Ei despre ele“, „Femei celebre“) relevă „preocupările sociale şi culturale ale femeii emancipate, active“. Este clar că aceste reviste au avut şi o dimensiune emancipatoare a femeii. Un mare obiectiv realizat a fost obţinerea dreptului de vot al femeilor, în anul 1938. Pe măsura industrializării României, s-a pus şi problema profesionalizării femeii, a îmbrăţişării unor meserii care fuseseră accesibile doar bărbaţilor (medic, macaragiu, aviator, tractorist etc.). Discursul promovat pentru emanciparea femeii era unul real, dar să nu uităm că, în perioada la care ne referim, au existat trei dictaturi (legionară, carlistă şi antonesciană), care au îngrădit multe drepturi cetăţeneşti, inclusiv ale femeilor.
Cum s-a fabricat mitul „savantei academician doctor inginer“. „A intrat în pachetul diplomatic românesc“Cum a devenit presa instrument de propagandă
După 1948, presa este reorganizată după model sovietic. Cum afectează această restructurare revistele pentru femei? Ce se întâmplă cu titlurile existente – câte dispar, câte apar –, cum se schimbă structura editorială și ce se întâmplă cu tirajele și difuzarea lor?
Începând cu anul 1947 (după plecarea forţată a Regelui Mihai), întreaga societate românească este organizată după modelul sovietic, inclusiv cultura şi revistele pentru femei, care ne interesează în mod deosebit. Nu dispar foarte multe titluri, pentru că acestea nu mai existau, după 1938, când regele Carol al II-lea a instaurat dictatura regală. (...) Revistele pentru femei reflectă şi ele, fidel, cele trei etape importante ale comunismului românesc: „obsedantul deceniu“, după formula consacrată de Marin Preda (1950-1960), „luminişul comunismului românesc“ (Ana Blandiana), începând cu celebra „Declaraţie din aprilie“ a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1964), „luminiş“ care a existat până la începutul anilor ’70, după care a urmat ceea ce profesorul meu, Mircea Zaciu, a numit „deceniul satanic“ (1980-1989).
În 1948 apare revista „Femeia“, editată de „Uniunea Femeilor Democrate din România“. Câteva titluri din nr. 12 al anului 1951 sunt edificatoare pentru profilul publicaţiei: „Stegarul păcii“ (= Stalin), „Conducătoare iubită“ (= Ana Pauker), „Viaţă nouă în satele noastre“, „Înfloreşte viaţa copiilor noştri“, „Grija stalinistă pentru pace“ etc. Legat de tiraje, nu deţin cifre exacte, dar vă pot garanta că acestea erau astronomice, comparativ cu tirajele publicaţiilor actuale, indiferent de profil. Partidul recunoştea rolul important pe care îl avea propaganda în favoarea regimului şi aloca mulţi bani în acest scop. Iar de difuzarea revistelor şi ziarelor se ocupa o companie de stat, Rodipet, cu o reţea de difuzare foarte bine pusă la punct, în toată ţara.
Cine redacta aceste reviste, mai ales în perioada comunistă? Ce știm despre redacții, despre profilul jurnalistelor și jurnaliștilor, despre gradul lor real de autonomie?
Revistele din perioada comunistă erau conduse şi redactate de către scriitori consacraţi, dacă erau reviste de cultură. Ziarele cu un caracter politic mai pronunţat erau conduse de ziariști (nu apăruse termenul de „jurnalist“), unii şcoliţi la Facultatea de Ziaristică din cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu“. Toţi trebuiau să fie devotaţi partidului, ei fiind consideraţi, de altfel, „activişti ai partidului“, prin misiunea pe care o aveau de îndeplinit.
De foarte multe ori, componenţa redacțională era secretă, din raţiuni politice. În redacţii exista funcţia de secretar general de redacţie. După ce Nicolae Ceauşescu a devenit secretar general al partidului, funcţia din redacţii a trebuit modificată: secretar responsabil de redacţie. Un detaliu care spune multe! În cazul acestor ziarişti, problema oricărei autonomii era exclusă. Ei trebuiau să urmeze linia partidului, existau teme şi subiecte obligatorii, iar altele considerate tabu – nu puteai să scrii despre Basarabia şi Bucovina, de exemplu, ca să nu se spună că România ar avea pretenţii teritoriale.
„Femeia, constructor de nădejde al socialismului şi comunismului“
În ce fel era construit „modelul femeii“ în presa feminină comunistă? Dacă ne uităm la texte, imagini, relatări, ce tip de femeie era promovat oficial și cum evoluează acest model de la anii ’50 la anii ’80?
În perioada comunistă se promova imaginea femeii dedicate cu trup şi suflet locului său de muncă, femeia fiind văzută ca un constructor de nădejde al socialismului şi comunismului – visul de aur al omenirii! Dacă la început se avea în vedere femeia muncitoare, care lucra în trei schimburi şi îşi depăşea planul propriu, contribuind şi la realizarea celui general („Cincinalul în patru ani şi jumătate!“, cum era o lozincă a epocii), în anii ’80 era în vogă femeia cercetător, femeia savant, după modelul „Tovarăşei“. Se promova, de asemenea, femeia-mamă, uneori mama-eroină (dacă avea mai mulţi copii), în condiţiile în care apăruse decretul cu interzicerea avortului (Ceauşescu voia ca, în anul 2000, România să ajungă la 20 de milioane de locuitori). În anii ’80 a mai apărut o lege aberantă, în care femeia era puternic implicată: straturile din jurul blocurilor, în care se cultivau ceapă, morcovi, roşii etc.
Cum era „cosmetizată“ realitatea în presă
Revistele din perioada comunistă aveau și un conținut practic – rețete, tipare de croitorie, sfaturi pentru gospodărie. Cum se împăca această dimensiune utilitară cu discursul ideologic despre femeia „constructoare a socialismului”? Era o contradicție sau o completare?
Conţinutul practic al revistelor pentru femei nu contrasta cu discursul ideologic despre femeia constructoare a socialismului. Erau chestiuni complementare, nu contradictorii, având la bază ideologia partidului. Femeia trebuia să fie muncitoare fruntaşă, disciplinată, mamă a mai multor copii, bună gospodină etc.
Știm că în revistele pentru femei din perioada comunistă apăreau reclame la produse cosmetice românești, articole textile, electrocasnice şi produse alimentare. Cum funcționa această publicitate într-o economie planificată, fără concurență reală? Ce rol avea ea și ce imagine despre consum și despre statutul femeii transmitea?
Aceste reclame apăreau în toate publicaţiile, indiferent de profilul lor. Dacă veţi consulta colecţiile unor reviste sau ziare, veţi găsi pagini întregi de reclame la produse industriale, materiale de construcţii etc. Uneori reclamele erau şi la săpunul Cheia, la mâncarea pe bază de peşte („Nicio masă fără peşte!“ – era o reclamă foarte cunoscută). Chiar dacă trăiam într-o economie centralizată, fără concurenţă, se credea că reclama stimulează vânzările.
Mai era un aspect legat de reclamele la produse industriale, în revistele de cultură, de pildă. În ultimii ani ai regimului comunist, multe instituţii de cultură (teatre, reviste literare etc.) trebuiau să se autofinanţeze, total sau parţial. O pagină de reclamă costa o anumită sumă, care era virată în contul teatrului sau revistei respective, care erau astfel ajutate să supravieţuiască legal (căci banii pentru reclame se achitau legal, nu conta dacă Fabrica de Ciment din Turda, de pildă, îşi făcea reclamă în paginile revistei de cultură, „Steaua“ sau „Tribuna“). Prin urmare, aceste reclame nu transmiteau niciun mesaj despre statutul femeii.
Cum se transformă presa dedicată femeilor după 1989? Ce dispare imediat, ce apare nou și cât de rapid se produce adaptarea la modelul occidental?
Presa dedicată femeilor se transformă radical. Nu mai funcţiona îngrădirea ideologică. Au apărut multe publicaţii noi, tipărite în condiţii de lux, unele fiind variantele naţionale ale unor reviste străine: „Playboy“, „Cosmopolitan“, „Avantaje“, „Ioana“, „Tango“, „Unica“, „The One“ etc. Toate aceste publicaţii practică şi reclama, dar ea este din altă lume parcă. Reclama nu mai este puternic legată de contextul social, politic şi cultural al momentului, cum era în trecut.
Se încarcă comentariile...
