Sluga perfectă a lui Ceaușescu. Omul care a dus obediența la un alt nivel dormea la ușa dictatorului

Nicolae Ceaușescu s-a înconjurat de personaje obediente, slugi perfecte care și-au anulat personalitatea pentru a servi dictatorului. Nici lui Ceaușescu nu-i erau de prea mare folos,în mod practic, dar îi gâdilau orgoliul. Unul dintre aceștia a fost Emil Bobu, considerat sluga perfectă.

Emil Bobu FOTO Adevărul

În anii comunismului românesc una dintre căile cele mai facile pentru a accede pe scara socială și politică era anihilarea personalității și capacitatea de a deprinde arta slugărniciei. Dovada de supunere necondiționată în fața regimului, flerul de a te „lipi” de liderii potriviți și oamenii cu potențial politic în aparatul socialist era garanția succesului. Nici nu mai conta ce pregătire aveai sau câte clase. Orice se putea rezolva. Din ucenic la strungărie puteai ajunge lejer om cu funcție în aparatul de stat, ba chiar ministru. Două dintre cele mai bune exemple, au fost Emil Bobu și Manea Mănescu, slugile perfecte ale lui Ceaușescu. Dintre cei doi, totuși, regele slugărniciei în România comunistă, s-a încoronat Emil Bobu. Dintr-o familie modestă de țărani din județul Botoșani, Bobu, înclinând spatele, depersonalizându-se, a ajuns pe cele mai înalte culmi ale politici comuniste din România. 

Beneficiile unui „yes-man”: de la țăran cu șapte clase la mare demnitar comunist

Emil Bobu s-a născut pe 22 februarie 1927 în satul Vârful Câmpului, din comuna cu același nume, în județul Botoșani. Era copil de țărani săraci și a reușit să facă șapte clase. „Din părinţi cu gospodărie mică, având o gospodărie de 1, 5 hectare pământ arabil şi o casă ţărăneasc”, preciza Bobu,în autobiografia din 1955. După ce a terminat cu școala, Bobu a muncit cu ziua prin sat, mai ales pe terenurile țăranilor înstăriți iar mai apoi pleacă la oraș să caute de muncă. Este angajat la Uzinele Nicolina din Iași, făcându-și ucenicia ca strungar.

Instaurarea comunismului în România a fost norocul vieții lui Bobu. Iar Bobu, la rândul său, era cam tot ce-și doreau comuniștii de la un român: obediență. Așa cum a fost descris de contemporanii săi, Emil Bobu, încă de la atelierele Nicolina, era obedient, nu se contrazicea cu șefii și era foarte săritor, fără să spună niciodată „nu”, superiorilor. S-a înscris în partidul comunist și a devenit omul perfect al regimului, făcând tot ceea ce-i cereau liderii de partid. Tocmai de aceea, cariera sa devine fulminantă. De la ucenicul cu strungar cu șapte clase ajunge în timp record absolvent al ”Școlii Juridice de la Iași„, cu diplomă în drept. Făcuse cursurile la fără frecvență.

După 1950, Bobu cu tot cu cursurile sale la fără frecvență, ajungfe direct consilier juridic principal la Ministerul Justiției. Deși nici măcar nu efectuase stagiul militar obligatoriu, fiind ocupat mai ales cu activități de „construire a socialismului” în România, Emil Bobu devine peste noapte locotenent major. Cu studiile juridice la fără frecență și gradul primit la pachet, fiul de țăran din Vârful Câmpului, ajunge în timp record procuror la Parchetul Militar București. În 1952, adică la numai doi ani de la absolvirea acelor cursuri la fără frecvență, Emil Bobu ajunge procuror la Procuratura Generală cu gradul de căpitan. Nu are rost să ne întrebăm cum își desfășura activitatea. Era irelevant.

Bobu avea, se pare, arma secretă: era total obedient regimului, un „yes-man” perfect al regimului, care știa să perie atunci când trebuie și pe cine trebuia. Se identificase total cu doctrina și numai că făcea tot ce i se cerea dar dădea dovadă și de ințiativă și zel ieșit din comun, evident în a face pe plac liderilor, dar și în „ridicarea socialismului”. „Bobu reprezintă un caz de depersonalizare dramatică. Nu ştiu cum îi arăta în realitate firea, dar, din nenorocire, i-a fost percepută, de la bun început, numai uriaşa disponibilitate de subordonare. N-am mai întâlnit un om capabil să disimuleze în asemenea grad, să nu poată ieşi nici un milimetru din cuvântul superiorului, să nu găsească puterea de a-l contrazice măcar într-un punct cât de mic”, preciza ideologul de partid Dumitru Popescu după 1990. 

Sluga lui Ceaușescu: somnul adânc de pe preșul dictatorului

Emil Bobu își va completa studiile la Facultatea de Științe Juridice, iar din 1972 va da lovitura cea mare, urcând pe culmile gloriei socialiste. Bobu va avea șansa de a se apropia încă de la finele anilor 50 de grupul lui Ceaușescu. De altfel, face parte din grupul de partid folosit de Nicolae Ceaușescu pentru a scăpa de toți apropiații lui Dej, singurii care-i mai stăteau în calea drumului către funcția supremă în aparatul comunist românesc. Ceaușescu va afla de Bobu abia în anii 60, după preluarea puterii. Evident, Emil Bobu se va face remarcat printr-un act de o servitute anecdotică. Unora nici nu le vine să creadă că este real, întâmplarea fiind încadrată la categoria legende urbane. Pe scurt, în anii 60, Ceaușescu a făcut o vizită la Iași, acolo unde Bobu era un important membru al aparatului de partid, însărcinat și cu protocolul. Ca să-și arate devotamentul, se spune că Emil Bobu a dormit pe un preș din fața ușii camerei în care dormea dictatorul.

Gărzile de corp ale lui Ceaușescu l-au găsit acolo, dimineața, iar Bobu și-a motivat gestul spunând că dorea să-l știe în siguranță pe Ceaușescu. Impresionat, dictatorul de la Scornicești l-a luat în anturajul său și în 1972 l-a făcut consilier personal. Acolo, Bobu a devenit sluga perfectă. Când se jucau diferite jocuri de societate, se străduia să piardă în fața Ceaușeștilor sau a altor membrii ai familiei lor. Nu ieșea din cuvântul acestora și îi aproba înainte să termine de vorbit. Parcă le citea gândurile. „Bănuiesc, mai degrabă, că i se dereglase aparatul de reacţie. Nici nu apuca celălalt să-şi termine fraza, şi el începea să bâţâie din cap, în semn de aprobare. Ba nici nu era nevoie să vorbească acela, el îi citea gândul din privire şi-i venea frenetic în întâmpinare”, scria Dumitru Popescu.

Proverbială privind slugărnicia lui Bobu este și o altă întâmplare. În timpul unei ierni grele, Ceaușescu oprise circulația autoturismelor. Odată cu încălzirea vremii, Ceaușescu și-a întrebat consilierii dacă să reia circulația. Bobu a ieșit repede în întâmpinarea sa și i-a spus „Tovarăşe preşedinte, poporul vă iubeşte, poporul îşi doreşte să mai lăsaţi o săptămînă -două, tot aşa, fără circulaţie, că e aerul mai curat, mersul pe jos e sănătos”. Se spune că Emil Bobu până și câinilor dictatorului li se adresa respectuos, cu ”tovarășe”.

Preferatul tovarășei, cu lacrimi la despărțire

Elena Ceaușescu l-a luat sub aripa sa pe Emil Bobu. Îi plăcea obediența sa totală dar și zelul prin care încerca să mulțumească și să dea dreptate. Este răsplătit cu cele mai înalte funcții. Este numit secretar al Comitetului Central al PCR cu probleme de cadre și organizatorice, iar mai apoi viceprim-ministru al Guvernului,până în 1982 dar și secretar al CC al PCR. „Emil Bobu nu a avut aproape nicio calitate care să sară în ochi, în afara slugărniciei sale de primă calitate. Probabil că va rămîne într-o istorie a slugărniciei, dacă asta se va scrie. Bobu a ţinut aproape de Ceauşescu, deşi au mai fost şi alţii care au râvnit un loc lîngă Marele Cîrmaci. Dar Bobu avea, spre deosebire de ceilalţi slugărnicia potrivită la locul potrivit“, preciza scriitorul Ioan T. Morar pe blogul său personal.

La evenimentele din 1989, alături de Manea Mănescu a însoțit pe cuplul de dictatori în fuga lor. Sunt abandonați la Snagov și mai apoi prinși și arestați. Când a auzit de soarta Ceaușeștilor, Bobu ar fi plâns. Este condamnat inițial la închisoare pe viață pentru genocid, dar mai apoi Curtea Supremă de Justiție, comută pedeapsa la 10 ani. După câțiv ani de pușcărie este eliberat condiționat. Emil Bobu a murit în anul 2014.