Cum erau văzuți tătarii când au invadat țara noastră: „Se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură amestecă lapte închegat cu sânge de cal“
0Dobrogea, care a cunoscut de-a lungul veacurilor mai multe stăpâniri, de la geto-daci la greci și bizantini, a fost tărâmul pe care și turcii și tătarii l-au numit „acasă“. Și în prezent în ținutul dintre Dunăre și mare trăiește cea mai mare comunitate de musulmani.
La 13 decembrie, tătarii sărbătoresc ziua etniei lor. Această zi aminteşte de data de 13 decembrie 1917, când a fost proclamată Republica Crimeea, primul ei preşedinte fiind Numan Çelebi Cihan, potrivit informaţiilor prezentate pe site-ul oficial al Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, www.ispmn.gov.ro.
Republica tătarilor crimeeni a fost cea dintâi republică din întreaga lume islamică.
Iniţiativa legislativă privind instituirea acestei zile a aparţinut deputatului Uniunii Democrate a Tătarilor Turco - Musulmani din România (UDTTMR) Amet Aledin şi deputatului PNL Emilian Valentin Frâncu.
Cum a fost colonizată regiunea
În Dobrogea, trăiește cea mai mare comunitate de tătari. În anul 1263, un număr cuprins între 10.000 şi 20.000 de oameni au intrat în Dobrogea, sub îndrumarea lui Saltuk-dede, având scopul de a coloniza regiunea, scrie Alexandru P. Arbore în „Din Etnografia Dobrogei, Contribuţiuni la Aşezările Tătarilor şi Turcilor în Dobrogea“.
Arhidiaconul Toma din Spalato, contemporan invaziei tătarilor, îi caracterizează pe aceştia astfel: „Înfăţişarea tătarilor este îngrozitoare; ei au membrele scurte şi trunchiurile mari, faţa e lată, sunt spâni...au ochi mici şi îndepărtaţi unul de altul; dispreţuiesc hrana cu pâine, se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură amestecă lapte închegat cu sânge de cal. Nici apa cea mai repede nu-i poate opri: ei o trec înot călare. Se slujesc de corturi făcute din pânză sau piei.”
Jurnalele de călătorii ne menţionează că, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, populaţia era compusă din turci şi tătari; aceştia din urmă deţineau majoritatea în Dobrogea îndeosebi în centrul regiunii, dar şi din români (băştinaşi) ori bulgari. Populaţia de confesiune musulmană reprezenta majoritatea populaţiei stabilite „începând din regiunea Babadagului mai cu seamă şi continuându-se astfel până în regiunea Deli-ormanului şi mai departe în regiunea Bulgariei răsăritene”, conform istoricului Metin Omer.
Tătarii din Dobrogea, mai mult decât turcii, aveau o reputaţie ce semăna frică şi teroare în ţinuturile aflate în proxima vecinătate, din cauza „obiceiurilor” moştenite care se implementau imediat cum un teritoriu era anexat, acela de a lua sclavi şi de a incendia satele, încercând totodată să preîntâmpine o posibilă revoltă a populaţiei. Mai departe, în veacul al XVIII-lea, destinul populaţiiilor de confesiune musulmană rămâne în esenţă acelaşi – acela de populaţie majoritară.
În anul 1793, Tulcea şi Isaccea erau populate în întregime de turci şi tătari, urmându-le îndeaproape şi Sulina. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, populaţia de pe tot cuprinsul Dobrogei a avut de îndurat sistemul opresiv din cauza conflictelor dintre Poarta Otomană şi Imperiul Rus, scrie Amir Abduraman pentru „Casa Mării Negre“.
Dacă la începutul perioadei interbelice în Dobrogea erau peste 180.000 de turci și tătari, în anul 1940 mai rămăseseră vreo 40.000-50.000.
După mai bine de patru secole, Dobrogea a ieșit după Războiul de Independență, din 1878, de sub stăpânirea otomană și a devenit parte a statului român. Încă din primii ani de la acest act istoric, spune istoricul Metin Omer, putem vedea un fenomen amplu de emigrare a turcilor și tătarilor spre Imperiul Otoman.
„Pentru a înțelege motivul, trebuie să avem în vedere două aspecte: pe de o parte, vorbim despre o populație tătară care doar ce sosise pe aceste meleaguri emigrând din Crimeea din cauza politicilor țariste la care fusese supusă, și pe de altă parte, este vorba despre o zonă a Balcanilor în care se formau state naționale creștine și în care populația musulmană care rămăsese în aceste teritorii nu era bine-venită“, explică istoricul.
Așa încât, perspectiva pentru această populație nu era tocmai bună, în ciuda asigurărilor pe care le-au dat oficialii români încă de la început.
Metin Omer a identificat trei tendințe ale fenomenului emigrării în sânul comunității musulmane.
Astfel, a existat un grup care se opunea emigrării și care susținea rămânerea în Dobrogea a turcilor, pe motivul că, dacă scade numărul musulmanilor de aici, aceștia vor avea dificultăți în a-și păstra identitatea.
Alți lideri au susținut emigrarea, motivând că doar Imperiul Otoman sau Turcia pot oferi garanția păstrării identității naționale.
Al treilea grup era format din cei care susțineau că atunci când va fi posibil, direcția emigrării va fi doar Crimeea.
Istoria Crimeei
Peninsula Crimeea, cu o suprafaţă de circa 26.000 km pătraţi şi a cărui legătură terestră cu continentul este posibilă doar prin trei istmuri, oferind avantaje evidente apărătorilor a fost vizitată de exploratori greci încă din antichitate, în secolul V î. Hr.
După greci au venit romanii; apoi, din secolul III d. Hr., au urmat valurile de migratori. În secolele IV-V s-a manifestat influenţa Bizanţului. După marea invazie tătară din 1237, peninsula devine o posesiune a Hoardei de Aur. Singurii care se infiltrează sunt genovezii, care întemeiază prospera colonie Caffa. În 1475, Hanatul Crimeii este forţat să devină vasal imperiului Otoman.
În 1774, după o serie de lupte pe mare şi pe uscat, ruşii obţin, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, dreptul de liberă navigaţie în Marea Neagră şi intră în posesia unor cetăţi din peninsulă.
La mijlocul secolului al XIX-lea, izbucneşte ceea ce istoria a consemnat drept războiul Crimeii, opunând Rusia unei coaliţii formată din Anglia, Franţa, Austria, imperiul Otoman şi Regatul Piemontului. Confruntarea s-a concentrat în Crimeea, Sevastopolul fiind asediat timp de aproape un an.
Înfrântă, Rusia a fost obligată, prin Congresul de Pace de la Paris din 1856, la un regim restrictiv în Marea Neagră, una din condiţii fiind dezafectarea fortăreţei Sevastopolului. Prin acelaşi Congres, pe fondul slăbirii influenţei ruse, s-au creat premisele creării principatelor române, situaţie fructificată pe deplin prin Unirea de la 1859.
Crimeea a devenit teatru de operaţii şi în timpul războiului civil rus, în anii 1917-1920. După o efemeră putere sovietică, în peninsulă au debarcat germanii, apoi trupele de intervenţie ale aliaţilor care sprijineau mişcarea Albă. În aprilie 1919 Armata Roşie reocupă Crimeea, pentru a o pierde, în iunie, în favoarea generalului alb Denikin. Albii conduşi de generalul - baron Vranghel au rezistat în Crimeea până în noiembrie 1920.
În cel de-Al Doilea Război Mondial, Crimeea a fost scena unor confruntări dure între sovietici, pe de-o parte, şi trupele germano-române, pe de alta.
În iulie 1942, Sevastopolul a fost cucerit de trupele române şi germane aflate sub comanda mareşalului Manstein, care în memoriile sale laudă curajul „celor mai buni aliaţi ai noştri de pe frontul de est”. În mai 1944 peninsula a fost evacuată, o operaţiune foarte dificilă, coordonată de unităţi ale marinei regale române.
La scurt timp după ocuparea Crimeii de către trupele sovietice, din ordinul expres al lui Stalin 200 000 de tătari au fost deportaţi în Urali, Siberia şi Asia Centrală, demonstrând, o dată în plus, apetitul dictatorului sovietic pentru „soluţiile finale”.
Din 1946, Crimeea a devenit parte integrantă din Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă. Din perspectiva evoluţiilor actuale, lucrurile au fost complicate de ucraineanul Hruşciov care, în 1954, a făcut „cadou” Crimeea Ucrainei.
Rusia a anexat oficial Crimeea pe 18 martie 2014, încorporând Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol.
Se încarcă comentariile...
