Poveștile românilor care au trasat granițele cu sânge, visând la libertate. Motivul incredibil invocat de Securitate pentru ca idolul unei generații să nu poată ajunge în Germania

0
Publicat:

Libertatea se câștiga greu în comunism. În vreme ce unii români se temeau să şi spună bancuri cu Ceaușescu și ascultau Europa Liberă în surdină, alții făceau planuri minuțioase de a fugi din lagărul comunist, un perimetru bine îngrădit cu legi și sârmă ghimpată.

Înotând spre libertate FOTO Azopan
Înotând spre libertate FOTO Azopan

Odată cu ridicarea Cortinei de Fier, trecerea granițelor a devenit o procedură greoaie și, în multe cazuri, de-a dreptul imposibilă. Din 1970, odată cu legea creată în acest sens, țara a fost închisă  ermetic, șansele de a ajunge în Vest fiind aproape nule.

Odată cu ridicarea Cortinei de Fier, trecerea granițelor a devenit o procedură greoaie și, în multe cazuri, de-a dreptul imposibilă. În România ceaușistă, odată cu legea din 1970 creată în acest sens, gardurile de sârmă ghimpată s-au îndesit, punctele de control au devenit mai riguroase, iar numărul grănicerilor, cât și al metodelor de a recepta posibilii doritori de „plimbare“ s-au multiplicat. Ba mai mult, românii trebuiau să dea explicații riguroase și în cazul în care treceau sau înnoptau într-una dintre localitațile din apropierea graniței, pe o rază de doi kilometri. De asemenea, conform legii, românii nu aveau voie să dețină permanent un pașaport, cei care se întorceau din străinătate fiind obligați să îl predea autorităților în termen de 48 de ore. Acestea sunt doar câteva dintre măsurile pe care comuniştii le luaseră pentru a ține cetățenii în perimetrul țării, lucru de neimaginat acum, mai ales când, odată cu aderarea la spațiul Schengen, libertatea de mișcare este totală și supravegheată de la distanță.

Românii, însă, și-au dorit cu ardoare să plece, să vadă ce este dincolo, în Occident, în acel Eldorado care le promitea multe, dar mai ales libertate. Această dorință i-a făcut să fie inventivi. Inițial, treceau granița pe jos sau se aruncau în Dunărea înghețată. Cu timpul, metodele de fugă s-au diversificat. Autoturismele au fost modificate din timp pentru a putea ascunde fugarul: sub bancheta din spate, în portbagaj prin înlocuirea rezervorului de benzină cu recipienți de volum mic, sub capotă după modificarea circuitelor, chiar sub podea. Alții s-au ascuns în TIR-urile încărcate cu marfă, în vagoane care duceau în Occident mobilă sau alte produse, sau la bordul navelor, în podul vagoanelor de clasă, sub bănci în compartimente, în toalete, în vagoane de marfă închise sau pe platforme, în lăzi de mari dimensiuni. Cei mai „nebuni“ au deturnat avioane și au luat ostatici milițieni.

Grăniceri pe Dunăre FOTO Azopan
Grăniceri pe Dunăre FOTO Azopan

Filmele sunt de vină!

Anul 1968, 19 iulie. Ofițerul de grăniceri din UM 02808 Turnu Severin notează: „Astăzi, ora 5.40, fiind sesizat de cpt. Surculescu Gheorghe din UM 02808 Gura Văii că în gara Gura Văii a reținut pe individul (...) care intenționa să treacă frontiera de stat în R.S.F. Iugoslavia iar de acolo într-o țară capitalistă. Deplasându-mă la fața locului am făcut următoarea constatare: în ziua de 19 iulie 1968 a fost reținut individul (...) cu domiciliul în orașul Lugoj, strada Mărășești care intenționa să treacă frontiera“.

Este doar unul dintre miile de procese-verbale pe care grănicerii le-au întocmit în perioada comunistă, publicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în cadrul proiectului „România suppravegheată“. Din declarația pe care a dat-o în fața lor, tânărul, despre care aflăm că era lăcătuș, a povestit că totul a început în urmă cu câțiva ani, când l-a cunoscut pe „domnul Traian“, un bărbat în haină albastră care poartă o cravată pe care nu o dă jos nici măcar când este cald. Inițial, domnul Traian i-a cerut să meargă prin satele din zonă și să vorbească cu cetățenii care dețin bani vechi de argint. „El îmi spunea că dă 32 de bucăți din acești bani care au 1 kg și primește de la sârbi, iugoslavi inele sau alte obiecte din aur sau primește 2.000 de lei“. A refuzat oferta însă, din vorbă în vorbă l-a întrebat dacă nu știe care sunt șantierele pe care se câștigă bine. „El mi-a dat ca exemplu șantierul Porțile de Fier unde spunea el că se câștigă foarte bine și spunea că știe el șoferi care au scos și câte 6.000 de lei pe lună. A spus că aici voi lucra și pe malul RFI de unde se poate pleca foarte ușor în RSFI“. Deși s-a întors în Lugoj, probabil că ideea fugii peste graniță i-a încolțit în minte și așa a pus-o în aplicare în vara anului 1968.

Arhive CNSAS
Arhive CNSAS

În continuarea declarației, el își face autocritica, dar caută să obțină și circumstanțe atenuante: „Nu mă știe nimenea ca vagabond sau derbedeu. În ochii tuturora mă știu ca un foarte bun alergător de fugă sau ca un săritor de pe trambulină în apă. În orașul meu sunt respectat și nu am avut nici o dată de a face cu Miliția și de aceea vă rog foarte mult ca să mă iertați pentru această prostie a mea pe care am vrut ca să o comit și vă asigur că nu voi mai veni singur sau însoțit de nimenea în orașele din zonele de frontieră“, promitea el. Intenția de a fugi din țară a fost „o simplă aventură și chiar influențat de filmele și cărțile pe care le-am citit“. În încheiere, promitea să-i dea pe mâna Securității pe cei care ar fi intenționat să facă același lucru.

Fredy, elevul-problemă

Alfred Stricker din Recaș era elev atunci când a încercat, în noaptea de 5/6 ianuarie 1979, să fugă din țară alături cu alți patru colegi, pe la Beba Veche. Chira Aurel, Ioviță Călin, Alfred Stricker, Wignalek Norbert și Gherghelic Zoltan au reușit să treacă granița, însă au fost prinși și retrimiși în țară. Dar tânărul nu s-a lăsat, și într-un raport al Unității Speciale „S“ aflăm că „La data de 24 aprilie 1979 din circuitul poștal extern a fost reținută o scrisoare anonimă expediată din Timișoara pentru o persoană particulară din RDG. În conținutul scrisorii, autorul care semnează cu diminutivul Fredy îi comunică destinatarului faptul că împreună cu un grup de tineri a trecut granița de stat în RF Iugoslavia, unde au fost prinși și retrimiși în țară. Își manifestă în continuare dorința de a pleca din țară pe orice cale, făcând în același timp și aprecieri dușmănoase cu privire la unele aspecte din România“.

Din același raport mai aflăm că tânărul a fost dat afară din școala profesională pentru alimentație publică și că intenționa să se angajeze ca montator decoruri la Teatrul German. Se pare că a reușit în cele din urmă să fugă un an mai târziu, de vreme ce la dosarul cauzei se află și o scrisoare a tatălui său, Matei Stricker, înaintată lui Nicolae Ceaușescu la începutul anilor ’80, prin care cerea să i se permită să plece din țară în RFG pentru reîntregirea familiei.

Satul-problemă

Satul Comloșul Mare era un punct fierbinte pe harta Securității, întrucât o mare parte din oamenii săi plecaseră în străinătate după Al Doilea Război Mondial, cu precădere în RFG și Israel. N-ar fi fost o problemă dacă aceștia nu reveneau în țară să-și revadă rudele în mod periodic și nu încercau să-i influențeze să facă la fel. Mai mult decât atât, comuna era „un punct vulnerabil, zona de frontieră fiind pe o lungime de 15 kilometri între Teremia Mare și Jimbolia“. În anul 1979, dată la care postul de Miliție întocmise raportul, în comună trăiau 5.883 de persoane, din care 3.776 erau de naționalitate română, iar restul germani și maghiari, mulți dintre ei călăuze pentru fugari. Aici, trecerile se făceau în grup, prin forță. Astfel, în vara anului 1979 s-a încercat trecerea frontierei cu camionul în care se aflau șase fugari. În toamna aceluiași an, cinci persoane au reușit să fugă într-o Dacie 1300.

Arhive CNSAS
Arhive CNSAS

Pacienții dintre granițe

În doar zece ani, s-au stabilit în Occident 415 cadre medicale din județul Timiș: 330 în mod legal și 85 ilegal. Dintre acestea, 74 erau medici și 256 personal mediu sanitar. Dacă mulți fugeau la rudele lor aflate în afara granițelor, alții plecau în necunoscut. Aici se dă ca exemplu cazul dr. Koch Diter, ginecolog, care „și-a regăsit tatăl dispărut în război“ în RF Germania și a încercat să ajungă la el trecând granița ascuns într-o mașină. Prins, a fost condamnat la locul de muncă. Alți medici fugari au fost prinși lângă comuna Banloc. În frunte cu un medic stomatolog, aceștia „s-au autoinvitat de câteva ori la un pacient dintr-o localitate de lângă granița iugoslavă, după care i-au solicitat concret să servească drept acoperire și să le acorde chiar sprijin concret în trecerea frauduloasă a frontierei“.

Și grănicerii visau la libertate. Astfel, au fost cazuri de tineri cu serviciul militar satisfăcut în cadrul trupelor de grăniceri care, cunoscând bine terenul, mijloacele și metodele folosite în paza frontierei, au reușit să fugă. Așa a plecat din țară Gheorghe Breban din Maramureș. Lăsat la vatră în primăvara anului 1975, a trecut fraudulos frontiera la 27 iunie 1975 chiar prin raionul Moravița, unde până nu demult asigurase paza, alături de alți doi tineri, un băiat și o fată. Alți 46 de foști militari în trupele de grăniceri au fost depistați cu intenții de trecere frauduloasă a frontierei.

Pletoșii fugari și sursa „Teodora“

În documentele despre frontieriști ni se prezintă și cealaltă parte a poveștii: a românilor care au reușit să fugă în străinătate, dar care sunt dezamăgiți de cele găsite acolo, și care voiau să se întoarcă în țară. Sursa „Teodora“, care a fost în vizită în Italia, în apropiere de Roma, s-a întâlnit într-o parcare cu doi români fugari. „Îmbrăcați foarte prost, murdari, pletoși, care ne-au întrebat dacă suntem din România, spunând că și ei sunt din România, fugiți din țară, iar unul dintre ei spunea că a fost și în Canada, nu s-a realizat și a venit în Italia. Respectivii munceau la un atelier de reparații auto“. Sursa Securității mai menționează în același document faptul că tinerii au întrebat-o dacă pățesc ceva dacă se întorc în țară. Ea le-a dat asigurări că nu, că a mai văzut la televizor și prin ziare cazul altor transfugi care nu au pățit nimic.

Arhive CNSAS
Arhive CNSAS

Un alt oraș, un alt român fugit. Pe Radu l-au întâlnit într-un bar. De fel din Ploiești. Reușise să ajungă în Italia unde locuia de trei ani, însă și pe el îl ardea dorul de cei doi copii pe care-i lăsase acasă. El a spus că a făcut demersuri la Ambasada României din Roma pentru a reveni în țara din care fugise, dar nu primise niciun răspuns favorabil. Experiența lagărului din Latima îi lăsase urme adânci: „mizerie cruntă, scandaluri permanente între transfugi“. După câteva zile, când sursa „Teodora“ s-a întors la bar, a aflat că Radu plecase spre România.

De regulă, fugarii prinși erau recrutați ca informatori, pentru a anunța organele statului despre alte persoane care vor să plece fraudulos din țară. În cazul tuturor se urmărea dacă s-au „vindecat“ de microbul de a vrea să fugă. Despre un macaragiu la „Feroemail“ din Ploiești, care a fost condamnat pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei în ianuarie 1985, aflăm că s-a îndreptat: „a întrerupt legăturile atât cu persoanele din anturajul său care îl influențau negativ, cât și cu fugarul Sandu Valentin, stabilit în Suedia“. Mai mult decât atât, „și-a întemeiat o familie, a renunțat la ideile de a se stabili ilegal în Occident, iar în colectivul în care muncește, cât și în societate, are o poziție corespunzătoare“.

Joc de gleznă al Securității

Nu doar românii simpli nu aveau voie să călătorească, ci și idolii unei generații. Printre documentele Securității descoperim și povestea lui Mircea Dridea, un simbol al Petrolului Ploiești. În perioada comunistă, el a cerut voie să călătorească împreună cu fiica sa, Dana Andreia, desenatoare la Trustul Antrepriză Generală de Construcții Montaj Ploiești, și membră UTC, în Germania. Cererea însă i-a fost refuzată, pe motiv că sunt suspecți că vor să se stabilească în străinătate. Cei doi „întrețin relații apropiate cu Ionescu Quintus Răzvan, stabilit prin căsătorie în RDG“. Acesta i-a vizitat la domiciliu, aflăm dintr-o notă informativă, prilej cu care le-a promis că le va acorda găzduire și unele servicii, cu toate că Dridea Mircea susține că cheltuielile ocazionate de deplasare le va suporta din contul personal în valută“. În aceeași notă ce poartă ștampila „strict secret“ se mai arată că cei doi vor lua legătura cu Boroian Evelina, sora soțului Danei Andreia, care se află la un lagăr de fugari din Austria.

Se pare că organele de represiune ale statului știau totul despre pregătirile de plecare: „Încă de la începutul acestui an, Dridea Mircea s-a preocupat să-și aranjeze un contract pentru a lucra ca antrenor de fotbal în străinătate, scop în care, cu ocazia călătoriei în RDG, intenționează să solicite sprijinul unora dintre relațiile sale din exterior. Printre acestea se află și Cursaru Petre, stabilit în Germania, care a făcut parte din așa-zisa armată națională condusă de Horia Sima, actualmente funcționar cu probleme de sport la primăria orașului și suspect a fi agent al serviciului federal de informații“. Cei doi s-au întâlnit ultima dată la Ploiești în anul 1984. Antrenorul însă spunea că vrea să meargă în RDG să-și cumpere un videocasetofon și alte materiale electronice deficitare pe piața internă, sub pretextul că le va folosi în procesul de pregătire a echipei de fotbal“.

Arhive CNSAS
Arhive CNSAS

Fault la suporter

Meciul de fotbal dintre reprezentativa țării noastre și cea a Bulgariei care a avut loc în anul 1988 a pus la grea încercare tot aparatul represiv comunist, de teama ca suporterii români să nu folosească acest pretext pentru a-și pierde urma. La 11 octombrie 1988, colonelul Gheorghe Rațiu, șeful Direcției I, a trimis către toate inspectoratele județene ale Ministerului de Interne radiograme prin care se solicita luarea de măsuri sporite de supraveghere a suporterilor care urmau să meargă la Sofia pentru a fi alături de fotbaliștii din România la meciul pe care aceștia îl disputau cu sportivii din țara vecină. „În perioada 18-19 octombrie, agențiile BTT și OJT organizează grupuri de excursioniști care vor participa, ca suporteri, la meciul de fotbal România - Bulgaria. Se estimează deplasare a circa 3.000 de turiști. Având în vedere faptul că în ultimul timp mai mulți români au profitat de astfel de excursii și au ajuns mai ușor în Occident, se cereau măsuri fără precedent. „Rămânerea în RP Bulgaria a unor persoane nu va scuti de răspundere pe ofițerii care, potrivit competențelor generale, aveau obligația să facă verificări și să prevină evaziunea. În acest caz neputând să invoce faptul că avizul a fost dat de către organele de Miliție ori de Pașapoarte“. Românii care au fost în tribune n-au regretat. Reprezentativa țării noastre a învins cu 3-1.

Din iad în rai

Memorabilă rămâne și fuga din lagărul comunist a membrilor legendarei trupe Phoenix, care au părăsit țara ascunși în boxe. Inițial, Nicu Covaci a plecat din țară în anul 1976, printr-o căsătorie fictivă și prin renunțarea la cetățenia română, dar s-a întors după cutremurul din martie 1977, pentru a-i lua și pe ceilalți membri ai trupei. În cele câteva luni cât a stat în țară, s-a reunit cu ceilalți muzicieni și au pus la cale metoda fugii. Cu excepția lui Mircea Baniciu, care n-a mai venit la întâlnire, toți ceilalți au fost ascunși în boxe. În boxa pregătită pentru Mircea Baniciu, Nicu Covaci a luat o prietenă, o vecină de etnie germană, gravidă, care nu își dorea sub nicio formă să nască în România. Ajunge la vamă, unde i se spune că mijlocul de transport o să fie controlat peste tot. Relaxat, le răspunde: „OK, n-aveți decât!“. Dar, avea la el recuzita tentantă pentru grăniceri: vin de Recaș, cârnați de Banat și franzele calde, astfel că reușește să le adoarmă vigilența.

Închiși în instrumentele muzicale stăteau, în poziție de yoga, membrii trupei. Tot Covaci a fost cel care le-a administrat și Valium, altfel nu crede că ar fi putut să-și ducă planul la bun sfârșit.

Phoenix Arhive
Phoenix Arhive

După ce au trecut granița, i-a scos din boxe. Buimaci, aceștia au întrebat: „Unde am ajuns?“. „În Rai!“, le-a răspuns Nicu Covaci. La Radio Europa Liberă s-a anunțat faptul că membrii formației au ajuns în Germania Federală.

Magazin

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite