„Nebunii” sultanului, călăreții care au băgat în sperieți Europa. Povestea adevărată a războinicilor în blănuri, un Navy Seal al lumii medievale

Printre cei mai de temut războinicii care au atacat vreodată Europa au fost și „Deli”, „spartanii orientului”. Inamicii paralizau de frică în fața lor, iar „Deli” erau recunoscuți pentru curajul lor extrem. De altfel, de la numele lor a fost împrumutat un cuvânt în limba română. 

Atac al călăreților Deli în bătălia de la Mohacs Foto: imagine creata cu AI

10 noiembrie 1444. Era o zi rece și umedă de toamnă din zona litoralului bulgăresc. În apropierea lacului Varna, pe câmpia întreruptă de zone mlăștinoase și ridicături de teren, două armate se pregăteau pentru confruntarea decisivă. De o parte se aflau războinicii crucii, aproximativ 20.000 de soldați, sergenți, cavaleri, lăncieri și arbaletieri de diferite neamuri, conduși de regele Ladislau al Ungariei, dar și faimosul Ioan de Hunedoara, mâna sa dreaptă.

De cealaltă parte, sultanul Murad al II-lea își desfășurase cei 60.000 de luptători în largul câmpiei. Cavaleria otomană ocupa flancurile, în timp ce ienicerii formau centrul dispozitivului.

La un moment dat, sultanul dă ordinul atacului. Din flancurile armatei otomane s-au auzit strigăte terifiante de luptă și o ceată bizară de războinici călări cu pene și blănuri de pantere exotice s-au aruncat în luptă cu atâta furie și curaj încât panica s-a instalat cu viteza fulgerului în primele rânduri ale armatei creștine. Se spune că unii dintre acești războinici ai Apocalipsei s-au aruncat în luptă legați la ochi. Nu aveau scuturi, ci doar mâinile ocupate cu adevărate unelte aducătoare de moarte. I-au încercuit pe maghiari pe versantul muntelui și au blocat sosirea întăririlor, masacrându-i cu topoare, ciocane de luptă și iatagane, până când au transformat câmpul de luptă într-un abator.

Creștinii îi știau bine. Li se spunea Deli, adică „nebunii”, un soi de amestec de „kamikaze” și spartani ai Evului Mediu est-european și balcanic. Timp de mai bine de trei secole au bântuit câmpurile de luptă semănând teroare. Se spune că armatele europene care înfruntau Imperiul Otoman în perioada sa de apogeu (secolele XV-XVI) se temeau de multe lucruri.

Însă nimic nu le îngheța sângele în vine mai mult decât apariția „nebunilor”, adică a cavaleriei Deli, războinici de elită, care reprezentau arma supremă a sultanului atât pentru a câștiga bătălii decisive, cât și pentru a proiecta un adevărat război psihologic asupra inamicului. Povestea lor este pe atât de fascinantă, pe atât de misterioasă, fiind o castă cu ritualuri aparte și un cod al onoarei greu de înțeles astăzi.

Balcanicii trecuți la Islam, soldații de elită din slujba „împăraților lumii”

Pe scurt, corpurile de luptători Deli din armata otomană erau de fapt contingente de cavalerie ușoară, alcătuite din războinici cu origini diferite. Adică erau mulți sârbi, bosniaci, croați, dar și mulți turci. Nu este exclus ca în rândurile lor să fi fost și luptători de origine valahă. Toți erau islamizați, unii din copilărie, alții în perioada adolescenței.

Deli erau aleși pe sprânceană, fiind primiți în rândurile „nebunilor” doar războinici cu o statură impunătoare și un fizic robust, musculos. Odată recrutați, erau băgați în garnizoane de frontieră și dați pe mâna unor instructori duri care-i transformau în mașini de luptă, războinici profesioniști care nu cunoșteau teama și erau capabili să lupte, călare și pe jos, cu tot felul de arme.

„Se menționează că majoritatea acestor luptători proveneau din rândul supușilor Imperiului Otoman care se convertiseră la islam în contextul cuceririlor islamice. Printre ei se numărau sârbi, bosniaci, croați, dar și oameni de origine turcă. Erau bărbați înalți și robuști din punct de vedere fizic. Fiecare grup de luptători avea în frunte un responsabil, numit conducător al voluntarilor. Tânărul care dorea să se înroleze în rândul Deli era încredințat unui astfel de responsabil, care îl instruia și îl pregătea în tehnicile de luptă specifice acestor războinici”, preciza asistentul universitar Nada Kamel Tayeh de la Universitatea Al-Mustansiriya – Facultatea de Științe ale Educației de Bază, în lucrarea „Soldații «nebuni» (Deliler) în Imperiul Otoman”.

Războinic Deli Foto: wikipedia

Erau niște luptători polivalenți utilizați pentru diferite misiuni. De altfel, așa cum spun specialiștii, erau folosiți pentru cele mai dificile sarcini, adevărate misiuni imposibile. Erau un soi de trupe speciale ale Imperiului Otoman în Evul Mediu, comparabile cu SAS sau Navy Seals de astăzi ca importanță în misiuni deosebite, pe care alții nu erau capabili să le îndeplinească. Erau efectiv trimiși în teritoriul inamic, în unități mici de elită, ca niște commando-uri, pentru a semăna teroare și a provoca sabotaje, distrugând depozite de armament, rute de aprovizionare, grânare sau surse de alimentare cu apă. Apoi erau trimiși pentru a captura adversari, pentru a fi supuși torturii și a afla informații importante despre mișcările inamicului.

Totodată, aveau un rol extraordinar pe câmpul de luptă. Atacau de multe ori primii, încercând să „rupă” flancurile inamice și să semene dezordine, provocând totodată numeroase victime.

„Tacticile lor de luptă se bazau pe pătrunderea în rândurile inamicului, uneori cu ochii legați. Aveau și misiunea de a captura adversarii vii, fără a-i ucide, pentru ca liderii lor să poată obține de la aceștia informații importante despre inamic. Apariția lor pe scena militară otomană a contribuit semnificativ la înaintarea trupelor imperiale și la continuarea cuceririlor în Europa de Est și în Balcani, în teritorii precum Bosnia, Ungaria, Serbia, România, Țara Românească, Moldova și Bulgaria. Prezența lor de-a lungul frontierelor din Rumelia – regiune care cuprindea Grecia, Macedonia, Albania, Kosovo, Serbia, Muntenegru, Bulgaria și Bosnia – le-a permis să cunoască îndeaproape modul de viață al adversarilor, obiceiurile și tacticile lor de luptă”, precizează același autor.

În armata otomană era un număr de aproximativ 10.000 de luptători Deli. Prezența acestora a sporit moralul întregii armate otomane. La conducerea fiecărui grup de luptători Deli se afla un comandant numit Deli başı, responsabil de oamenii săi și de purtarea steagului în timpul războiului.

Luptătorii în blănuri, maeștrii războiului psihologic

Deli aveau în primul rând un impact psihologic pe câmpul de luptă. Pe de o parte, prezența lor în rândurile armatei creștea încrederea și îmbunătățea moralul celorlalți luptători, fiind recunoscuți pentru calitățile lor; pe de altă parte, prin aspectul și felul lor feroce de a intra în luptă, băgau în sperieți inamicii.

Deli respingeau armurile tradiționale. În schimb, purtau piei de animale sălbatice – leoparzi, lei, lupi și urși. Pe cap aveau căciuli înalte din blană, împodobite cu pene de vultur, iar pe spate sau pe scuturi purtau aripi uriașe, confecționate din pene. În ochii dușmanilor, nu păreau soldați obișnuiți, ci niște monștri supranaturali, impunători și înspăimântători, care se năpusteau asupra câmpului de luptă asemenea unor întruchipări ale morții.

„Aceștia se distingeau de restul trupelor otomane prin caracterul extrem de periculos al misiunilor pe care le îndeplineau. Erau luptători înspăimântători pentru acea epocă, care răspândeau groaza în rândurile inamicilor prin intermediul vestimentației și al armelor lor înfricoșătoare. Armatele otomane au obținut numeroase victorii, în special în perioada expansiunii, a prosperității și a cuceririlor, și datorită acestor luptători. Participarea cetelor Deli la bătălii și teroarea pe care o inspirau adversarilor au contribuit la ridicarea moralului trupelor otomane”, preciza Nada Kamel Tayeh.

O frăție cu reguli „spartane” și temuta „palmă otomană”

Războinicii Deli s-au născut undeva prin secolul al XI-lea, cu mult înaintea întemeierii Imperiului Otoman. Numele lor provine din vechile dialecte turcice, mai precis din cel al uigurilor, și însemna literalmente „nebun”, o persoană instabilă mental sau care își pierduse complet rațiunea. La început erau cete de războinici rătăcitori, care se deplasau de-a lungul frontierelor și de-a lungul stepelor, căutând pradă sau vânând animale sălbatice. Erau cunoscuți și pentru curajul lor ieșit din comun, care îi deosebea de ceilalți. Rezistau condițiilor meteorologice extreme, inclusiv zăpezilor și ploilor, și petreceau zile întregi călare. Fiecare dintre ei era numit Alp, termen care înseamnă „luptător” sau „războinic”. Se remarcau totodată printr-un spirit puternic de grup, ca o frăție a războinicilor rătăcitori.

Călăreț Deli Foto: wikipedia

Se spune că inițial erau războinici oghuzi (n.r. tot de neam turcic) care s-au remarcat cu precădere în timpul bătăliei de la Manzikert. Se spune că sultanul selgiucid Alp Arslan a înființat unități de luptători oghuzi și i-a pregătit pentru confruntările cu bizantinii, dând naștere acestor grupări de războinici „Deli”. Ulterior, după prăbușirea sultanatelor selgiucide, acești războinici au început să cutreiere frontierele otomane, fiind găzduiți când și când în cazărmile răspândite de-a lungul granițelor Imperiului. Ulterior, au fost incluși în unitățile militare otomane și luați în marile campanii. Evident, au trecut printr-un proces de organizare, având lideri și trecând printr-un proces de recrutare și instrucție foarte riguroasă.

Se deosebeau însă de ceilalți luptători otomani prin vestimentația folosită, dar și prin spiritul aparte de grup. Se spune că treceau prin teste inițiatice pentru a intra în unitățile Deli și jurau credință unii altora, dar mai ales că nu se vor retrage niciodată din luptă. Ori moarte, ori victorie. Cel care se retrăgea pierdea dreptul de a purta simbolurile Deli și era alungat din cadrul cetei. Uneori, ca un test militar, se avântau legați la ochi în focul luptei. Membrii cetelor Deli trăiau permanent pe muchie de cuțit, considerând bătălia nu o simplă îndatorire, ci o menire și o joacă de-a viața și de-a moartea.

Ei erau primii care porneau la atac, năpustindu-se cu o viteză amețitoare asupra liniilor inamice, pentru a le zdrobi moralul și a provoca un haos total înainte chiar ca grosul armatei otomane să ajungă pe câmpul de luptă. Pregătirea lor fizică era legendară. Pentru a se pregăti în vederea luptelor corp la corp, practicau celebra „palmă otomană” (Osmanlı Tokadı). În fiecare zi, loveau cu mâinile goale blocuri masive de marmură umedă și solidă, pentru a-și căli palmele. Tocmai de aceea, se spune că atunci când rămânea fără armă în toiul luptei, un războinic „Deli” putea lovi soldații inamici cu o asemenea forță, încât le putea sfărâma coifurile, le putea rupe gâtul sau îi putea arunca de pe cal.

Luptătorii Deli aveau o predilecție aparte pentru anumite arme. În special era vorba despre ciocanul de luptă, securea otomană, secera, buzduganul, sabia otomană și lancea. Deși se spune că respingeau armele moderne, ulterior, odată cu apariția armelor de foc, Deli nu s-au dat în lături de la a le folosi pentru a semăna teama pe câmpul de luptă. În ceea ce privește caii, aceștia erau special antrenați pentru incursiuni rapide, care presupuneau pătrunderea pe teritoriul inamic și retragerea într-un timp scurt. Șeile și crupoanele cailor erau împodobite cu ornamente și pene, menite să sporească teama adversarilor. Uneori, caii erau acoperiți în întregime cu piei de leu.

Bătălia de la Mohacs din 1526 Foto: wikipedia

S-au remarcat de-a lungul timpului în bătăliile de la Varna din 1444 și 1456, la Mohács în 1526, dar și în numeroase alte confruntări. De asemenea, aceștia au avut o contribuție importantă la victoriile obținute de armata otomană în diferite conflicte, fie că vorbim despre războaiele otomano-habsburgice, fie despre războaiele dintre Imperiul Otoman și Persia Safavidă, desfășurate în Orient.

Nu în ultimul rând, pe lângă responsabilitățile militare de pe front, fiecare luptător Deli avea și alte îndatoriri. Printre acestea se număra însoțirea înalților demnitari ai Imperiului Otoman în vizitele efectuate în regiunile îndepărtate de frontieră, precum și escortarea comandanților militari atunci când aceștia vizitau teritoriile cucerite. Un exemplu în acest sens îl reprezintă însoțirea sultanului Suleiman Magnificul în timpul cuceririi Irakului, când luptătorii Deli aveau misiunea de a-i asigura protecția deplină. De asemenea, în anumite împrejurări, aceștia îi sprijineau pe sultan și pe marele vizir în reprimarea revoltelor ienicerilor. Se bucurau de încrederea conducătorilor datorită loialității lor absolute și totale.

De la trupe de elită la bandiți la drumul mare

Odată cu modernizarea modului de a purta războiul, mai ales în Europa, dar și din cauza slăbirii puterii otomane, Deli au început să-și piardă importanța. Au fost practic abandonați de sultanii și vizirii pe care i-au slujit mai bine de trei secole. Ei își câștigau existența primind solda în produse de la comandanții militari.

Rămânând fără venituri prin încetarea expansiunii Imperiului Otoman, mai ales prin secolul al XVIII-lea, Deli s-au transformat în bande de tâlhari care jefuiau satele de frontieră. Conducerea otomană a încercat să-i disciplineze, dar fără succes. În secolul al XIX-lea au fost efectiv desființați ca unitate militară.