Masacrul în care au pierit între 30.000 și 70.000 de oameni în câteva ore. Care a fost bătălia perfectă a istoriei, care se studiază și astăzi la academiile militare

Una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria umanității a ajuns să fie considerată o adevărată „operă de artă” în materie de tactică și strategie militară. Pe scurt, opera unui geniu militar. Această strategie a fost utilizată chiar și în Primul Război Mondial. 

Moartea lui Aemilius în bătălia de la Cannae Foto: Tony De Camillo

Războiul a fost mereu scăldat în sânge, provocând durere, distrugeri și traume colective. Niciuna dintre bătăliile date de-a lungul istoriei nu a avut însă atâția munți de cadavre adunați într-o singură zi ca cea de la Cannae, de pe 2 august 216 î.Hr. Această confruntare horror dintre cartaginezi (stăpânii nord-africani ai unui mare imperiu comercial în Mediterana) și puternica Republică Romană a ajuns să fie privită din două puncte de vedere.

Pe de o parte, ca una dintre cele mai sângeroase înfruntări armate din istorie, cu peste 20.000 de victime în mai puțin de 24 de ore. Iar, de cealaltă parte, ca o bijuterie strategică, opera unui geniu militar care, cu o forță militară inferioară numeric, a reușit să flancheze și să distrugă în doar câteva ore o armată de aproximativ 80.000 de oameni. Tocmai de aceea, tacticile utilizate în bătălia de la Cannae sunt predate și astăzi în academiile militare din întreaga lume ca modelul perfect de anihilare a unei armate superioare numeric. Ba chiar au fost implementate și la mai bine de 2.000 de ani de la desfășurarea bătăliei, în strategia militară a unei superputeri din Primul Război Mondial.

Setea de răzbunare a unui fiu și una dintre cele mai epice incursiuni militare 

Povestea bătăliei de la Cannae începe, de fapt, cu vrăjmășia dintre Cartagina și Roma. Cartagina, o colonie feniciană (populație antică, canaanită, care trăia pe coastele Libanului de astăzi și care era renumită pentru negustorie și navigație) de pe coastele Africii de Nord, aproximativ pe locul orașului Tunis (capitala Tunisiei de astăzi), devenise de-a lungul secolelor un adevărat imperiu maritim și comercial care controla întreaga Mediterană. Fondase antrepozite și colonii puternice pe toată coasta Africii de Nord, dar și în Sicilia, sudul Spaniei, Malta, Sardinia, Corsica și Insulele Baleare.

Imperiul cartaginez era, de fapt, o republică oligarhică, un sistem politic în care puterea era deținută de o elită bogată, formată în principal din mari comercianți și armatori. Armata Cartaginei era formată în mare parte din mercenari recrutați atât din rândul triburilor europene, cât și al celor africane. În armata cartagineză erau angajați sau recrutați războinici celtici, hispanici, libieni, numizi, etiopieni, greci, dar și neamuri italice. Armata cartagineză era dotată și cu elefanți de luptă, ceea ce-i conferea o mare superioritate în bătălii. La aceștia se adăugau superba cavalerie numidă, dar și prăștierii balearici, care făceau ravagii pe câmpul de luptă. În plus, Cartagina avea o renumită flotă de război.

Începând cu secolul al III-lea, cartaginezii au avut însă de-a face cu un rival puternic. Era vorba despre Republica Romană. Cu o armată puternică și lideri ambițioși, cetatea fondată de latini, etrusci și sabini în Câmpia Latium, pe malurile Tibrului, și-a învins toți rivalii. A cucerit aproape toată Italia până în anul 272 î.Hr., după căderea coloniei grecești Tarent.

Republica Romană a intervenit în afacerile cartagineze din Sicilia și a început primul mare conflict pentru dominație în Mediterana. A purtat numele de Primul Război Punic și a durat 23 de ani. Romanii au învățat să lupte pe mare, iar în cele din urmă, în anul 241 î.Hr., flota romană a învins definitiv Cartagina lângă Insulele Egadi. Cartagina a pierdut Sicilia și a fost obligată să plătească un tribut uriaș, iar Roma a devenit stăpâna Mării Mediterane Occidentale.

Unul dintre cei mai renumiți generali și oameni de stat cartaginezi, cu mari succese împotriva romanilor, a fost Hamilcar Barca. Acesta nu s-a împăcat cu înfrângerea și l-a obligat pe fiul său, de numai 9 ani, Hannibal, să jure ură eternă Romei. Pentru a compensa pierderea insulelor Sicilia și Sardinia, Hamilcar a condus o mare expediție în Peninsula Iberică. Aici a fondat un nou imperiu cartaginez bogat în resurse și argint, punând bazele logistice pentru următorul conflict cu Roma.

După moartea tatălui său, Hannibal a jurat răzbunare împotriva Romei. Hannibal a provocat al Doilea Război Punic contra romanilor în anul 218 î.Hr., atunci când cartaginezii au atacat orașul Saguntum, din Hispania. Saguntum era aliat cu Roma. Și a izbucnit un nou război, mai scurt, dar mai devastator.

Cu o armată uriașă de mercenari, inclusiv elefanți de luptă, Hannibal s-a decis să ducă războiul pe teritoriile Republicii Romane. O mișcare care anunța un general de geniu. Hannibal a traversat Alpii și a ajuns în câmpiile italice.

Un blitzkrieg antic și unul dintre marile genii ale istoriei militare

Istoricul Polybius spune că Hannibal a ajuns în Italia cu o armată de aproximativ 26.000 de oameni. Dintre aceștia, 20.000 erau infanteriști, iar restul de 6.000, cavaleriști. Din cei 37 de elefanți de război cu care plecase din Spania, mai rămăsese cu 12. De altfel, armata lui Hannibal, înainte de traversarea Alpilor, număra peste 60.000 de oameni, dar majoritatea au murit din cauza condițiilor draconice din munți, din cauza climei pe care nu o suportau (erau mulți africani și iberici), dar și a atacurilor triburilor celtice.

Armata lui Hannibal era formată din libieni (aceștia constituiau infanteria grea de linie, fiind nucleul dur și cel mai disciplinat al armatei), nubieni (o cavalerie ușoară impecabilă), iberi (din triburile lusitanilor și iacetanilor, o infanterie de șoc teribilă), prăștiașii din Insulele Baleare (lunetiștii antichității), dar și o elită cartagineză bine disciplinată și înarmată. La toate acestea se adăugau și mercenari greci, italici, dar și aproximativ 10.000 de gali (triburi celtice din Franța, nordul Spaniei, nordul Italiei).

Armata lui Hannibal era vlăguită și rărită din cauza traversării Alpilor, iar romanii au subestimat-o total. Atunci Hannibal declanșează primul „război fulger” din istoria militară și atacă în forță trupele romane. În 218 î.Hr. are loc prima ciocnire între cartaginezi și romani. Cavaleria numidă face praf trupele lui Publius Cornelius Scipio (tatăl celui ce va deveni Scipio Africanus).

Ulterior, în Bătălia de la Trebbia (decembrie 218 î.Hr.), Hannibal atrage armata romană peste râul înghețat Trebbia și o distruge printr-un atac surpriză din flancuri și din spate, condus de fratele său, Mago.

Ulterior, în Bătălia de la Lacul Trasimene (217 î.Hr.), Hannibal organizează cea mai mare ambuscadă din istoria militară. Folosindu-se de ceață, el încercuiește și împinge întreaga armată a consulului Flaminius în apele lacului, masacrând peste 15.000 de romani. Romanii și-au dat seama că Hannibal nu era o glumă, iar trupele sale erau extrem de eficiente. Roma era în pericol.

Dezastrul de la Cannae. „Abatorul” din câmpiile italice

Înfrângerea catastrofală de la Trasimene a creat o adevărată furtună la Roma. „În cele din urmă, romanii au decis că era nevoie de un comandant suprem temporar, un dictator, iar Quintus Fabius Maximus a fost ales de popor. Fabius, căruia i s-a dat curând porecla cunctator („cel care tergiversează” sau „cel care întârzie”), a favorizat o strategie de izolare și uzură împotriva lui Hannibal: să-l întârzie și să evite o bătălie decisivă, în timp ce romanii obțineau victorii în zonele în care Hannibal nu era prezent, recrutau noi armate care puteau stabiliza alianțele Romei în Italia și dezmembrău posesiunile de peste mări ale Cartaginei, în special în Hispania”, preciza istoricul și profesorul Bret C. Devereaux în „The Importance of the Battle of Cannae”, pentru War on the Rocks.

Strategia lui Quintus Fabius Maximus a fost total falimentară. Deși a urmărit armata cartagineză prin Campania și Apulia, Hannibal acționa fulgerător și reușea să adune în jurul său pe toți inamicii Romei. Nemulțumiți de strategia lui Fabius, în anul 216 î.Hr., odată cu noile alegeri (consulii erau aleși o dată pe an), au fost aleși drept consuli Gaius Terentius Varro și Lucius Aemilius Paullus (tatăl învingătorului de la Pydna).

Cei doi consuli au mizat pe o politică agresivă. Au adunat o armată uriașă de aproximativ 80.000 de oameni și au ieșit în calea lui Hannibal pentru a da o luptă decisivă. Se bazau pe superioritatea numerică covârșitoare. Cu tot cu aliații italici și gali, așa cum preciza Polybius, generalul cartaginez nu avea mai mult de 50.000 de oameni. Adică în jur de 40.000 de infanteriști și 10.000 de cavaleriști.

Diferența era mare din punct de vedere al calității luptătorilor. Cartaginezii, deși epuizați, erau oameni ai războiului, experimentați și pricepuți în luptă, cu trupe specializate. De cealaltă parte, romanii aveau mulți recruți, tineri care nu mai văzuseră niciodată un câmp de luptă. Erau, în schimb, mulți și foarte bine echipați.

Cei doi consuli au ales ca loc de înfruntare orașul Cannae, situat la sud de Roma, în Apulia. Cannae controla căile de acces către sudul Italiei și dispunea de un grânar important pentru aprovizionarea cu hrană a Romei. Acolo, pe o câmpie plată și lipsită de particularități geografice, Terentius Varro și Lucius Aemilius Paullus și-au desfășurat armata.

În fața lor a apărut forța principală cartagineză. Hannibal călărea pe ultimul său elefant. În spatele său veneau africani, gali, italici, greci și iberici. Atât Titus Livius, cât și Polybius au remarcat faptul că infanteria africană a lui Hannibal era bine echipată și foarte disciplinată. Galii și ibericii luptau, în schimb, tribal, zgomotos, cu arme etnice și mizând și pe șocul psihologic. Ibericii aveau temutele falcata, spade cu partea din față a lamei lată, capabilă să amputeze brațe, picioare și să reteze capete. Cavaleria lui Hannibal era formată din cavaleri gali și iberici, precum și din călăreți numizi.

Marea forță a armatei romane consta în infanteria sa grea, organizată în trei linii succesive de luptă. Romanii urmăreau să-și copleșească adversarii printr-un atac frontal al infanteriei, determinând centrul armatei cartagineze să se prăbușească.

A urmat un moment de geniu al lui Hannibal. A citit tactica simplă și brutală a romanilor. Așa că și-a așezat infanteria iberică și galică, mai ușoară, în centru, flancată de trupele africane mai greu înarmate și mai disciplinate. Cavaleria sa galică și iberică a ocupat flancul stâng, iar cavaleria numidă, flancul drept. În loc să-și protejeze centrul vulnerabil, Hannibal l-a curbat înainte, invitându-i pe romani să atace.

„Bătălia care a urmat s-a desfășurat conform planului lui Hannibal. Infanteria grea romană a împins centrul cartaginez înapoi, înaintând în spațiul creat de dispunerea infanteriei africane pe flancuri. Africanii puternic înarmați s-au întors apoi spre interior și au atacat flancurile romanilor. Între timp, cavaleria socii de pe flancul stâng al lui Hannibal a fost ținută la distanță de numizii care luptau în stil de hărțuire, în timp ce cavaleria iberică și galică a copleșit cavaleria cetățenilor romani de pe flancul drept. După ce acest lucru a fost realizat, comandantul cavaleriei lui Hannibal, Hasdrubal (fără legătură cu fratele lui Hannibal, Hasdrubal Barca), și-a deplasat o parte din forțe spre stânga, împrăștiind cavaleria socii rămasă. După ce a finalizat încercuirea, a atacat infanteria romană din spate”, descrie strategia istoricul Bret C. Devereaux în lucrarea menționată.

A urmat un masacru greu de imaginat. Atacați din toate părțile, romanii nici nu mai aveau pe unde fugi. Recruții efectiv au cedat psihic în fața războinicilor gali și iberici. Titus Livius zugrăvește un tablou horror, cu oameni ciopârțiți de infanteria cartagineză, soldați care au murit sufocați cu capetele în pământ, membre amputate, măruntaie scoase la tot pasul.

În doar câteva ore, au pierit câteva zeci de mii de romani. Potrivit lui Titus Livius, 48.200 de romani au fost uciși, iar alți 20.000 au fost capturați înainte ca venirea nopții să pună capăt măcelului. Polybius estimează numărul morților la 70.000. Chiar și cei mai sceptici istorici moderni acceptă că numărul victimelor se ridica la 30.000. Cartaginezii pierduseră 6.000 de oameni.

O strategie de geniu care a urmărit istoria militară de-a lungul vremii

Strategia lui Hannibal a fost simplă, dar pur și simplu genială și extrem de eficientă. Cannae este considerată exemplul clasic de manual al unei „duble învăluiri” (sau al unei manevre în clește). Este unul dintre rarele cazuri din istorie în care o forță mai mică a reușit să încercuiască și să nimicească în totalitate o armată mult mai numeroasă.

Academiile militare încă studiază această bătălie și în prezent, considerând-o „bătălia perfectă” pentru nimicirea unei armate. „Cannae este cea mai mare bătălie în care Hannibal și-a dovedit geniul”, preciza și Theodore Ayrault Dodge, istoric militar american.

Bătălia de la Cannae a devenit sursă de inspirație inclusiv în războaiele moderne. De exemplu, în Primul Război Mondial, planul german de luptă conceput de șeful Statului Major General german, Alfred von Schlieffen, a fost realizat după strategia utilizată de Hannibal la Cannae.

Von Schlieffen considera că, pentru a duce un război rapid pe două fronturi împotriva Franței și Rusiei, Germania avea nevoie de o uriașă manevră de învăluire executată prin Belgia, care să permită atacarea și încercuirea forțelor franceze din spate, la fel cum procedase Hannibal la Cannae.

Marea manevră de învăluire din 1914 nu a reușit. Și asta fiindcă frontul s-a blocat și s-a transformat în patru ani de război sângeros de tranșee pe Frontul de Vest. A fost o eroare strategică, pentru că Schlieffen nu a luat în considerare condițiile războiului modern și nu a adaptat tactica, perfect valabilă și astăzi, a lui Hannibal.