Copilul împărat și barbarul, oamenii care au adus o nouă eră. Cum s-a prăbușit cel mai longeviv imperiu din istoria lumii

La sfârșitul secolului al V lea d Hr, cel mai longeviv mare imperiu al istoriei, își înceta oficial existența. Ultimul împărat a fost detronat de un mercenar barbar, dând naștere unei noi ere în istoria Europei. Un ev al violenței, războiului, fanatismului religios și al luptelor pentru putere.   

Romulus Augustulus predă coroana lui Odoacru FOTO Foto: wikipedia

Imperiul Roman a schimbat istoria lumii. Nu doar prin întinderea și longevitatea sa uimitoare, ci mai ales prin moștenirea și impactul cultural, social și militar pe care l-a avut asupra lumii mediteraneene și nu numai. Imperiul Roman se întindea de la vest la est, de la Zidul lui Hadrian până în nordul Irakului, iar de la nord la sud, de la locul de vărsare al Rinului în Marea Nordului până la Munții Atlas din nordul Africii. A fost cel mai mare stat pe care l-a cunoscut vreodată Eurasia Occidentală. În ciuda provocărilor interne și externe, Imperiul Roman a rezistat timp de cinci secole, cucerind, dezbinând, civilizând, schimbând destinul Eurasiei pentru totdeauna. La un moment dat însă, către finele secolului al V-lea, acest colos statal s-a prăbușit.

Istoricii consideră anul 476 d.Hr. momentul oficial al căderii Imperiului Roman de Apus (din 395 d.Hr. Imperiul Roman era împărțit în două, pentru a fi mai ușor de administrat și apărat, dar Imperiul Roman de Apus era considerat continuatorul tradiției romane în adevăratul sens al cuvântului). Istoricii spun că este un moment simbolic, fiindcă imperiul începuse să se prăbușească, gradual, cu scurte perioade de revigorare, încă de la jumătatea secolului al III-lea d.Hr.

Cauzele au fost multiple, de ordin intern și extern. Cu toate acestea, în istoria de popularizare și în atenția publicului larg a rămas acea bornă temporală, anul 476 d.Hr., ca moment clar, definitoriu al prăbușirii Imperiului Roman. Practic, marca sfârșitul unei ere, a Antichității și începutul unui nou ev. Iar personajele principale ale acestui moment decisiv al istoriei au fost un copil pe umerii căruia a fost pusă o sarcină prea grea, dar și un mercenar barbar care și-a dorit mai mult decât putea să ducă.

A fost odată Roma….

Imperiul Roman a ajuns la apogeul său în timpul împăratului roman Traian, cuceritorul Daciei. Ulterior, această perioadă de aur a fost continuată de mari împărați precum Hadrian și mai ales Marcus Aurelius sau Septimius Severus. Ulterior, de la începutul secolului al III-lea, o succesiune de împărați slabi care nu au reușit să gestioneze problemele interne, dar nici presiunea uriașă a triburilor barbare germanice, a dus în cele din urmă la o criză fără precedent. Este vorba despre criza secolului al III-lea (235–284 d.Hr.), o perioadă de anarhie care a adus pe tronul imperial nu mai puțin de 26 de împărați în doar 50 de ani, majoritatea fiind uciși de propriile armate.

Legiunile erau cele care, de fapt, alegeau împărații. Tot felul de comandanți din toate colțurile imperiului ajungeau să arunce provinciile în haos doar pentru a ajunge împărați. Pentru prima dată în istoria imperiului, soldați de rând cu origini barbare ajungeau pe tronul imperial. Haosul era completat de penetrarea diferitelor populații barbare în provinciile romane, provocând distrugeri și foamete. Instabilitatea s-a prelungit și după încetarea anarhiei militare, odată cu împăratul Dioclețian. Și asta fiindcă puținii împărați capabili, precum Dioclețian, Constantin cel Mare sau Teodosius, nu au făcut decât să resusciteze un muribund. Au oferit ultimele momente de glorie unui imperiu care abia mai rezista.

De fapt, anarhia militară a șubrezit complet întreg edificiul imperial roman. Împărații erau asasinați în mod obișnuit, războaiele civile izbucneau aproape anual, iar succesiunea la tron nu avea niciun mecanism sigur și stabil. Barbarii erau infiltrați peste tot. Ajunseseră să dețină importante funcții militare în armatele imperiale, dar și funcții civile. Provincii întregi, precum Dacia, au fost abandonate complet în fața invaziilor. Limesul nu mai făcea față. Reformele militare făcute de diferiții împărați ai Imperiului Roman din perioada sa târzie nu au făcut decât să amâne inevitabilul. Armata romană se baza tot mai mult pe mercenari germanici, iranieni sau huni.

Așa cum remarca faimosul istoric Edward Gibbon în lucrarea sa „Decline and Fall of the Roman Empire”, o importanță deosebită a avut-o declinul politic și moral. Acesta a fost un alt factor. Romanii nu mai erau romani, se „barbarizaseră”, se ruralizau, din cauza problemelor economice provocate de instabilitatea politică și anarhie. Economia romană din secolele al III-lea și al IV-lea a fost marcată de o devalorizare a monedei, ceea ce a provocat o inflație galopantă spre sfârșitul secolului al III-lea. Povara fiscală a devenit tot mai grea, pe măsură ce imperiul avea nevoie de venituri suplimentare pentru finanțarea campaniilor militare. Rutele comerciale s-au restrâns pe măsură ce securitatea provinciilor s-a deteriorat, iar barbarii au început să ocupe teritorii întinse. Din cauza invaziilor, zone întregi din imperiu s-au ruralizat. Măreața civilizație romană se prăbușea.

Cântecul de lebădă al celui mai mare imperiu eurasiatic din istorie

În secolul al V-lea, se atinsese apogeul decăderii. Mari părți ale Imperiului Roman de Apus reveniseră la o economie bazată pe troc, iar vechiul sistem comercial mediteraneean se destrămase. Cel puțin asta indică specialiști precum Bryan Ward-Perkins, în „The Fall of Rome and the End of Civilization”. La rândul său, Kyle Harper, în „The Fate of Rome”, preciza că la toate aceste probleme s-au adăugat și schimbările climatice. Mai precis, din anul 150 d.Hr., clima s-a răcit în zona europeană și a afectat producția agricolă, ceea ce a alimentat, la rândul său, declinul economic. O nenorocire aducea alta. Declinul politic, militar, moral, economic și climatic a fost urmat de epidemii, care nu au făcut decât să accelereze sfârșitul Romei. Ciuma Antonină (165–180 d.Hr.) și Ciuma lui Ciprian (249–262 d.Hr.) au ucis aproximativ 10% din populația imperiului. Nici măcar măsura disperată a împăratului Teodosius din anul 395 d.Hr., de a împărți imperiul în două, în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit, nu a rezolvat situația. Imperiul Roman de Răsărit era mai ferit și situat într-o zonă cu un mare potențial economic. În schimb, Imperiul Roman de Apus, simbolul vechiului imperiu roman, a rămas în calea barbarilor, corupt, vlăguit, fără putere militară și financiară. Era practic condamnat la moarte.

„Se poate susține în mod solid existența unei multitudini de cauze care au dus la căderea Romei. Cu toate acestea, prăbușirea sa nu s-a datorat unei singure cauze, deși mulți încearcă să găsească una. Într-o primă fază, majoritatea cauzelor conduc către un singur loc: orașul Roma însuși. Pierderea veniturilor în jumătatea occidentală a imperiului nu mai permitea susținerea unei armate — o armată indispensabilă pentru apărarea frontierelor deja vulnerabile. Războaiele continue au însemnat perturbarea comerțului; armatele invadatoare au distrus recoltele, tehnologia agricolă rudimentară a menținut producția de hrană la niveluri scăzute, orașul era supraaglomerat, șomajul era ridicat și, nu în ultimul rând, epidemiile reprezentau o amenințare permanentă. La toate acestea se adăuga un guvern incompetent și lipsit de credibilitate. Prezența barbarilor în interiorul și în jurul imperiului a contribuit la agravarea unei crize care nu era doar externă, ci și internă. Toți acești factori au contribuit la transformarea unui imperiu aflat „într-o stare de sănătate” într-unul care a ajuns la dispariție”, precizează Donald L. Wasson, profesor la Lincoln College, în „Fall of the Western Roman Empire”, pentru World History.

Un copil de 10 ani, ultimul împărat al Romei

Unul dintre cele două personaje principale ale evenimentelor din anul 476 d.Hr. a fost un copil de 10 ani. Purta numele de Romulus și, fără voia sa, a fost numit și Augustus. Tot fără voia sa a ajuns ultimul împărat roman. Sau a ceea ce mai rămăsese din Imperiul Roman de Apus. Capitala marelui imperiu, Roma, a fost devastată de barbari. De două ori în decurs de patru decenii. Vizigoții au jefuit Roma în anul 410 d.Hr., sub conducerea lui Alaric, fiind prima dată când orașul era cucerit de o armată străină în aproximativ 800 de ani. Vandalii au jefuit din nou Roma în anul 455 d.Hr. Până în 476 d.Hr., Imperiul Roman de Apus pierduse controlul direct asupra Britaniei, asupra celei mai mari părți a Galiei, Hispaniei, Africii de Nord și asupra unei mari părți a Italiei. Capitala se mutase la Ravenna. Imperiul Roman de Apus nu era mai mare decât un regat medieval.

Povestea accederii la tron a lui Romulus Augustus, ultimul împărat roman, începe în anul 475 d.Hr. Pe atunci, împărat era Iulius Nepos. Acesta fusese numit împărat al Occidentului în 474 d.Hr. de către stăpânii Imperiului Roman de Răsărit. Nepos l-a numit pe un oarecare Orestes în funcția de comandant militar suprem. Acesta era un soldat și un diplomat cu mare experiență, mai ales în lumea barbară. Se trăgea dintr-o familie de aristocrați romani din provincia Noricum (Austria de astăzi) și a fost secretar la curtea regelui hun Attila. Nepos l-a trimis pe Orestes, cu armata Imperiului Roman de Apus, împotriva vizigoților și burgunzilor care ocupau sudul Galiei. Pe drum, Orestes a aflat de nemulțumirea trupelor sale, de altfel multietnice, și se temea de o revoltă sau, mai rău, să fie trădat pe câmpul de luptă. Așa că s-a întors la Ravenna și l-a alungat pe Nepos. În locul său, l-a pus pe tron pe Romulus, propriul său fiu, în vârstă de 10 ani.

Romulus Augustulus Foto: wikipedia

Nimeni nu știe de ce Orestes, aclamat de trupele sale, nu a luat el însuși tronul. Cert este că Romulus Augustus, copilul de numai 10 ani, a condus ceea ce mai rămăsese din Imperiul Roman de Apus timp de un an. Evident, era doar o marionetă, deciziile importante le lua tatăl său, Orestes. Mulți îl numeau Augustulus, adică Augustus cel mic, și îl priveau cu batjocură. Nici măcar nu a fost recunoscut de împărații Imperiului Roman de Răsărit.

Un mercenar barbar care a deschis o nouă eră

Al doilea personaj principal al epilogului Imperiului Roman clasic a fost Odoacru sau Odovacar, un foederatus german. Adică un mercenar din triburile germanice ale scirilor, care activau în serviciul Imperiului Roman de Apus. Cel puțin asta spune Priscus, un autor latin, care afirma că Odoacru era din triburile scirilor, fiul lui Edeco și fratele lui Hunulf, cel care l-a ucis pe Armatus în Imperiul Roman de Răsărit. Odoacru a fost un războinic puternic și un comandant tribal important. A devenit căpetenia triburilor scirilor.

Odoacru era staționat în Italia când Orestes l-a alungat pe Nepos de la Ravenna. Odoacru și oamenii săi erau foederati, adică un soi de mercenari în serviciul Imperiului Roman de Apus. Odoacru a cerut, în numele oamenilor săi, lui Orestes să fie împroprietăriți în Italia. Orestes a refuzat. „Ei au dorit să aibă un acoperiș solid și terenuri proprii și i-au cerut lui Orestes, ca recompensă pentru serviciile lor, acordându-le terenuri acestora în permanență în Italia”, preciza J.B. Bury.

Odoacru, căpetenia scirilor Foto: wikipedia

Așa că Odoacru s-a răsculat. În fruntea scirilor, a atacat Placentia, o tabără militară de lângă Ravenna. L-a omorât pe Orestes, dar și pe fratele său, Paulus. Ulterior, în fruntea unei federații de germanici, sciri și heruli, la care s-a adăugat o parte importantă a armatei romane, a atacat Ravenna. Soldații l-au proclamat pe Odoacru rege al Italiei. Odoacru a capturat orașul, convingându-l pe tânărul împărat Romulus să abdice la 4 septembrie.

Potrivit lui Anonymus Valesianus, Odoacru a fost impresionat de tinerețea și frumusețea lui Romulus și i-a cruțat viața. Ba chiar i-a oferit și o pensie de 6.000 de solidi și l-a trimis în Campania să trăiască alături de rudele sale. A fost primul barbar fără cetățenie romană care ajungea pe tronul imperial. Odoacru a refuzat însă să mai fie împărat roman. Iar Senatul de la Roma a trimis însemnele imperiale lui Zeno, liderul Imperiului Roman de Răsărit. Era un simbol puternic. Acela că Imperiul Roman de Apus încetase să mai existe. Zeno l-a numit patrician pe Odoacru și i-a oferit autoritatea de a conduce Italia în numele său. Antichitatea luase sfârșit, începuse Evul Mediu.